Ce-ai fumat, Trica?

Azi e 1 aprilie. Pe bune. Ce s-au gandit aia de la Prosport? Sa ne faca cadou un interviu cu Trica, antrenorul Snagovului. Un interviu dupa ce a pierdut fara drept de apel, 1-3 la Arad cu UTA. Acolo unde nu a contat. Interviul AICI

Si ce ne spune sotu’ lu’ Lorena? (sau fostul? cautati pin Click). Ca “…Toată lumea vorbeşte. UTA e echipa cu tradiţie. ”U” Cluj e echipă cu tradiţie, cu toate că a câştigat o Cupă prin ’33. Echipă cu tradiţie, dar nah… Petrolul, într-adevăr, au câştigat campionate, cupe, adică au fost tot timpul acolo. Dar Universitatea Cluj? Iertaţi-mă… Are o Cupă, o finală în anul 1933. Vorbesc realitatea...”

E asa de greu sa ii dai replica unui panglicar ca asta!. Las deoparte ca “U”, inafara Cupei castigate in 1965 a mai jucat patru finale (PATRU, ma Trica). Da’ ma gandesc ca saracu’ sufera de vreo boala. Pai ma “antrenorule”, azi e 1 aprilie. Nici o gluma. Si exact acum patru ani, pe 1 aprilie 2015, niste “desculti” au eliminat “marea echipa” antrenata de tine. Un meci inceput pe 1 si terminat pe 2 aprilie, s-a incheiat cam asa:

Dupa exact zece zile, ti-a mai “tras-o” o data. Gol Vladut Morar. Le cam uiti, Trica!

Bine, Trica saracu’ cred ca “fumeaza” ceva. Ca, spune tot el, “…Asta nu înseamnă că dacă vin la Petrolul suporteri 20.000 şi la noi vin o mie, o mie jumătate, înseamnă că trebuie să promoveze Petrolul. Nu! Fotbalul se joacă pe teren. Cine e mai bun, să câştige! Farul nu e echipă cu tradiţie? Toate sunt! La Liga a 2-a toate sunt echipe cu tradiţie…”

Sa mori tu! Traditie la Sportul Snagov, fosta Damila Maciuca, fosta FCM Rm.Valcea, fosta Metalul Resita, viitoare…. mai stie han-tatar…. Traditie, Trica? Hai sa iti arat “traditie”:

Adica echipa aia a ta la care vin “o mie, o mie jumate” este pe locul 19 in Liga a doua la numar mediu de spectatori. Cu exact 258 de spectatori. Douasutecincizecisiopt. Adevarata “traditie”, ma Trica!

Cam multi “fumatori” prin Liga a doua. Da’ cred ca “marfa” lui Trica e cea mai buna. Ca altfel nu-mi explic…

Advertisements

Desteptarea

Nu vreau sa fiu “vocea” nimanui. Desi stiu ca sunt vocea multora. Pentru ca, nu-i asa, suntem frumosi si liberi. Iar la “Universitatea”, dintotdeauna, “vocea” suporterilor a fost un element definitoriu. Spun multi ca “U” a supravietuit, in multe momente critice, prin vocea si dedicatia suporterilor care au fost intotdeauna pilonul existentei.

An Centenar. #U100. Multe obiective, multe sperante, multa dorinta de a demonstra ca “U” este Cluj si Clujul este “U”. Nu e deloc surprinzator ca o spun foarte multi din cei care nu sunt (sau nu mai sunt) in Cluj.

Fotbal. “U” Cluj. Liga a doua. Ajunsi aici dupa o resetare de la radacina. Pana acum totul a mers “conform planului”. Promovari succesive din liga a patra in a treia si apoi in Liga a doua. Obiectivul de a ajunge inapoi in Liga Intai in An Centenar este in grafic. “U” a beneficiat, in limita a ce se poate in Romania, de tot ce trebuie pentru a-si indeplini obiectivul final. Si am ajuns aici. Etapa 26, locul trei, multe meciuri frumoase, atmosfera peste liga in care joaca. Pare ca totul este ok, dar nu este. Ce deranjeaza este JOCUL. Daca am castigat unele partide prin dominarea adversarului, in multe altele “ne-a ajutat” ba interventiile portarului, ba cate o sclipire a unora din jucatori, in orice caz, nu JOCUL care sa ofere consistenta. Sa ne intelegem , poti avea un esec dupa un joc in care ai trei bare, doua suturi la milimetru si portarul advers sa respinga miraculos alte cateva situatii. Este insa de netolerat sa ai jocuri in care sa nu tragi la poarta, sa nu ai consistenta in joc si sa te bucuri ca “bine ca s-a terminat asa”. Avem tot ce ne trebuie: staff, lot de jucatori, conditii financiare, etc. Este nevoie doar sa constientizezi, tu conducator, tu staff, tu jucator, ca este vorba de “Universitatea”. Nu e tarziu. Doar ca este nevoie de implicare. Si de darurie. Suporterul “U”ist asta asteapta. Asa a fost dintotdeauna.Daca e cazul, precum legendarul Mircea Luca, bagati capul in bocancul adversarului.

Precum tulnicele metaforice in reintoarcerea din 1945, sa sune DESTEPTAREA. Tuturor celor implicati sa le sune ca o necesara adunare. “U” este ceea ce este pentru ca, in momente mai putin faste, “tulnicele” au sunat. Este prea mult? Credeti ca e peste puterea voastra? Lasati pe altii!

Nu voi incheia inainte de a aminti un episod. Ati ramas datori! V-a asteptat lumea la actiunea de impadurire a ceea ce suporterii, cu inegalabila candoare, au numit “Padurea “U”nor Inimi Romanesti”. Ati preferat sa va trimiteti “reprezentantii”. Onorabili si ei. Dar atat. V-ati “protejat” gleznele si fizicul pentru meciul de aseara. Si “ati dat-o in gard”. Ne sunteti datori. le sunteti datori zecilor de copii care v-au asteptat. Si care, in aceeasi seara, v-au tinut strans la sufletul lor curat.

Nu ma pot opri sa nu remarc, la aceeasi actiune pornita din sufletul generos al lui Radu Tenter, ca baschetbalistii “Universitatii” au fost toti. Ma iertati ca intreb, daca Dykes poate, Goga de ce nu poate? Daca Torok poate, Sepsi de ce nu poate? Numa’ intreb. Poate ca de aia au jucat in halul ala, ca or fi fost “obositi”. Zambim amar si ne punem intrebari.

Nimic nu e compromis, nimic nu e prea tarziu. De la presedinte la magazioner, de la portar la ultima rezerva, sta in puterile lor sa arate ca “noi suntem Universitatea”. Inca suntem optimisti.

#ImpreunaSuntemU

Darul lui Radu

Oare ai stiut, copile, cat esti de iubit?

Ti-as spune multe despre ziua de azi. Ca sunt atatea! Nu cred ca pot, insa, sa cuprind in cateva cuvinte toate trairile si toata emotia. Asa ca o sa iti spun, Radule, ca tu, azi, ai oferit, generos asa  cum te stie toata lumea, cel mai frumos dar.

Ai vrut, Radule, sa fim laolalta. Ca un pumn strans. Ai vrut, Radule, sa fim uniti si sa ne uitam fiecare in stanga si in dreapta sa, la cel si cea care e alaturi, umar langa umar, gand langa gand, ideal langa ideal. Sa realizam ce multi si ce puternici suntem impreuna, cand simtim ca cel din dreapta sau stanga, cel din fata sau din spate, toti, gandim si simtim la fel. Ai vrut, tu, Radule, sa ne oferi darul asta al unitatii. Si stiu ca o sa veghezi sa fie asa. Sa ramana asa. Ne-ai unit, Radule!

Stim cu totii ca Radu nu a plecat. E in fiecare dintre noi, alaturi de fiecare. De fiecare data si in fata si in spate si la dreapta si la stanga, va fi, un pic, si Radu. Radu nost’ se “conjuga” doar la prezent si la viitor.

Radule, maine avem meci. Ne vedem la Oradea!

Radu nost’

Ti-am spus. Ti-am scris. Te-am rugat. Eu stiu ca ne-ai auzit si ne-ai vazut. De aia ai zis tu ca e momentul sa ne strangi pe TOTI in jurul tau.

Era sa gresesc. Sa spun ca “ne-ai fost drag”. Nu-i adevarat, nu pot folosi verbul la trecut. Pentru ca esti aici, langa noi. Si stiu ca iti place asta.

Nu stiu de ce mi-e asa greu, copile, sa scriu randurile astea. Poate pentru ca nu trebuiau scrise. Sau, poate, pentru ca nu-s in stare sa te “conjug” la trecut. Asa ca nu o sa mai “conjug” deloc. Pentru ca… “U”.

Numa’ ceva te rog. Spune-i lui tata ca suntem bine. Ca “U” e bine. Ca am ramas familia aia pe care o stia.

Of, copile….

Zilele astea, doar RADU

Indemn de la unul din marii sufletisti ai Peluzei Sepcile Rosii: “Daca ați avut o experiență frumoasă cu Radu, vă rog să o lăsați într-un comentariu.”

Zic ca merita sa o spun aici: In Polivalenta, la un meci al lui U-BT, Marcel antrenor. Nu stiu cu cine jucam, stiu ca ceva era nasol in momentul ala in teren. Cum ma mai ia gura pe dinainte, rabufnesc si strig una: “Hai ma Marcele, da-o in p…., fa dracului ceva”. De langa mine ma trage discret de maneca Misan si imi sopteste: “Mai incet ma, ca Radu e la doua randuri in fata”. M-am oprit oarecum rusinat.

In pauza, ma trezesc cu Radu langa mine: “V-am auzit, am auzit si ce a zis dnul Misan, dati-i pace, ziceti ce simtiti. Numa’ sa nu il injurati. Il injur eu destul!”. Si a zambit larg si cumva complice. Asa cum l-am vazut de fiecare data. Pentru ca copilului asta nu i-a lipsit niciodata zambetul si optimismul.

Hai, ma copile, mai zambeste o data!

Pentru Radu, pentru NOI toti

A fost doar un meci de fotbal de liga a doua. Unul “aruncat” intr-o dupa-amiaza de luni din obscure interese televizistice. Dar unul in care emotia, trairile, bucuria unora si tristetea altora au fost, pana la urma, explicatia atasamentului.

Sigur, unora trebuie sa le “desenezi” ca sa priceapa. Decizia comuna a celor doua galerii de a intra in tribuna doar in min.15 s-a datorat modului aberant in care “unii” inteleg sa programeze meciuri. In timpul saptamanii, la ore la care, probabil nici macar toti suporterii “Universitatii” care doreau nu au ajuns la meci, d-apoi timisorenii care aveau de parcurs 320 de kilometri pe “drumurile patriei”.

Gaeria lui “Poli”

Spre lauda lor, cele doua galerii au fost solidare si au mai transmis un semnal “maharilor” de la televiziuni. Probabil se va ajunge sa se joace cu stadioane goale. Desi ma gandesc ca asta e o “normalitate” pentru televiziuni, vezi audientele de toata jena din liga intai.

Sa revenim la emotia acestei seri. Doua galerii frumoase, numeroase si un public cald. Vreo 5,000 in total. Cam cat in 3-4 meciuri la “campioana to be”. Ca daca nu e traditie, nu e emotie, nu e sentimentul apartenentei, degeaba. Nu degeaba s-au intalnit in seara asta cele doar doua echipe care au “membri sustinatori” in structurile oficiale.

Galeria “Universitatii”

Sigur, emotia a fost puternica si datorita momentului dramatic prin care trece Radu Tenter. In lupta lui a auzit si a vazut totul. Si scandarile, si mesajele Peluzei Sepcile Rosii, si mesajul echipei afisat la sfarsit, dar si pe acela al timisorenilor (toata admiratia pentru felul in care au stiut sa fie solidari). Emotia traita azi, cand “unul de-al tau” e in necaz o poti vedea doar in asemenea meciuri. In care se intalnesc adevarate simboluri si adevarate repere ale celor doua comunitati.

Pentru Radu Tenter. Fa, Doamne, o minune!

Toata aceasta seara a mai insemnat ceva: o lectie pentru toate mimozele si toti mimozii care “nu imi pot aduce, Domle, copilul la stadion ca aia injura”. Doua galerii frumoase s-au respectat reciproc si nu am auzit decat cantece si scandari. Si aplauze, multe aplauze adresate celeilalte parti. Pentru ca, nu-i asa, cand iti vezi e echipa ta, cand vii la meci pentru echipa ta, cand nu provoci, ai parte de respect. Un meci poate fi castigat sau pierdut, poti avea sansa sau nu, poti fi nepregatit sau depasit de adversar, dar atasamentul peluzei va ramane intact. Atata timp cat respecti sportul. Si partenerul de competitie. Si tribuna.

Pentru toata emotia asta traita impreuna, pentru frumusetea din tribuna, multumesc “U”, multumesc “Poli”!

 

Scrisoare aproape deschisa

Mi s-a spus ca degeaba ma zbat, ca soarta CS “Universitatea” Cluj e aproape pecetluita. De cand e pe mana actualei conduceri nu s-a intamplat nimic notabil. Decat o continua zbatere de a exista.

Acum, sigur, e posibil sa fiu contrat cu argumentul vorbelor profesorului Hatieganu. Sigur, vorbele alea sunt inaltatoare. Si mobilizatoare. Sa nu uitam insa ca sunt vorbele anilor ’30. Ca acum suntem cu aproape 90 de ani mai tarziu. Si ca lumea se schimba. E drept, obiectivele de a crea oameni sanatosi, de a cultiva camaraderia si nu ura sunt obiective mereu valabile. Numai ca in anul de gratie 2019 ele trebuie sa fie insotite de performanta. Nu cu orice pret, desigur. Nu vanzandu-ti sufletul, dar constienti fiind ca finalitatea unui act sportiv este performanta si nu existenta.

Durerea mare vine de la tot ce inseamna organizare la CS “Universitatea”. De la numarul imens de sectii (21 parca), de la felul halucinant in care sunt gestionate echipe si sporturi care au impact total diferit in comunitate si in lumea sportului. Cand imparti egalitarist, cu criterii de sorginte comunistoida resurse (si asa limitate) nu faci decat sa “omori” orice speranta. Si sa te “multumesti” cu simpla existenta.

Echipele de jocuri sportive ale “Universitatii” sunt marea dezamagire. Niciodata nu au fost in halul asta. Mai mereu, intre ele, exista una sau doua care performau. Si mai spalau din imaginea prafuita, vetusta, a lui “U”. Ca era handbal fete (mai des) sau baschet fete (mai rar), ca era rugby (la inceputul anilor 2000), mereu au fost echipe performante.

Acum? Un DEZASTRU absolut. Doar de dragul statisticii sa mentionam starea lor actuala: Handbal feminin: 2 victorii si 14 infrangeri. Handbal masculin: 20 de infrangeri in 20 de etape. Baschet feminin: 3 victorii si 16 infrangeri. Baschet masculin: 2 victorii si 19 infrangeri. Volei feminin: 3 victorii si 10 infrangeri. Volei masculin: 1 victorie si 15 infrangeri. Rugby: 1 victorie, un egal si 4 infrangeri. Cam asta e. Numarul infrangerilor este de 98. Dintr-un total de 111 meciuri disputate. Uluitor!

Se intampla toate astea in Anul CENTENAR al “Universitatii”. Si pe nimeni nu intereseaza. Sau pe prea putini. In sporturile de sala intalnesti in Horea Demian o deznadejde absoluta. Si NU, nu sunt de vina sportivii. Pentru ei am intreaga admiratie. Se lupta, fiecare, in conditii absolut jalnice. Lupta inegala si dezarmanta pana la urma.

Orice si oricand intrebi, raspunsul e unul singur: “Nu sunt bani”. Raspuns care e corect doar tehnic, contabil. Pentru ca apoi vin intrebarile firesti si cu adevarat importante:

  • de ce CS “Universitatea” are atatea sectii care nu au nici o vizibilitate si nu au nici o sansa de a atrage resurse si a genera venituri?
  • cum e posibil ca un club de talia si numele “Universitatii” sa nu atraga nici un fel de parteneriat din mediul privat?
  • de ce nu e analizata niciodata starea (“halul”) in care se afla echipele sportive ale lui “U”? Avem un Consiliu de Administratie. Pe hartie. In realitate nu exista decat bunul plac al unei conduceri executive unipersonale.
  • daca “nu sunt bani” si nu esti in stare sa atragi resurse suficiente, de ce nu pleci, Dle Director? De ce nu lasi pe altul care, poate, e mai priceput, care are stiinta “managementului sportiv” adaptat anului 2019? Chiar crezi ca se poate face performanta cu “indemnizatie de efort” de 700-800 de lei lunar?

Cred ca fiecare poate adauga intrebari similare. Intrebarea este de ce asa putini o fac. Daca acum, in anul Centenarului, nu ne intereseaza soarta “Universitatii”, aproape ne meritam starea de deznadejde.

Scrisoarea asta “aproape” deschisa nu e adresata conducerii CS “Universitatea”. Ca de la ei nu exista nici o asteptare. E adresata fiecaruia dintre voi. Cei care suferiti si traiti inca cu “U” in suflet.

#ImpreunaSuntemU

Raspuns pentru ignoranti

Fotbalul romanesc a ajuns atat de jos nu doar pentru ca de 30 de ani a fost “acaparat” de niste “investitori diabolici”, nu doar pentru ca o presa care si-a uitat rolul a ridicat in slavi tot felul de becali si pascani si porumboi si coposi, nu doar pentru toate astea. Ci si pentru ca stadioanele sunt goale. Sau, daca nu sunt, s-au umplut de selfisti, manelisti anti-manele, oportunisti, cautatori de pus pe harta…

Cel mai grav este cand unii care nu au citit in viata lor decat ziarul cu care invelesc salamul dau lectii si cer ritos raspunsuri. Pentru ca nu au la ale lor probleme, ii intreaba pe altii. Pun intrebari “incomode”. De parca i-ar recomanda ceva sa faca asta…

Intr-o postare pe un site al suporterilor din Craiova, se pun “intrebari incomode pentru fanii U Cluj” “Articolul” il gasiti AICI Asta dupa ce cu cateva zile inainte “laudau” proiectele de renastere, cu precadere cel al “Universitatii”. Vedeti AICI . Bine, logica vad ca nu prea e acasa pe malurile Jiului, dar asta e altceva.

Dar daca doresc raspunsuri, eu zic sa le dam raspunsuri. Sa incepem:

  1. La cata lipsa de reguli si coerenta este la FRF, sa astepti niste reguli in spete atat de delicate e ca si cum ai cere apa in desert. Macar acolo exista niste oaze. Cu toate astea, ar trebui sa stie si “intrebatorii” ca notiunea de “palmares” este una nepersonala si imateriala. Si ca, in ultimii 20-30 de ani a fost asociata cu brandul, marca, in general inregistrata la OSIM.
  2. La intrebarea asta m-am blocat. Adica exista raspunsul ca finala din 2015 a jucat-o o entitate aparuta in 2016? Dupa ce m-am scuturat de perplexitate, m-am gandit ca totusi merita un raspuns: finala Cupei din 2015 a fost jucata de “Universitatea”. Pentru ca FCU a lui Walter si AS FC Universitatea actuala sunt una si aceeasi prin prisma marcii. Invatati-va ca o societate sau alta sunt doar vehicule organizationale. Daca ma intelegeti…
  3. Spre deosebire de mititelu’ vostru, Walter nu mai avea nici un control in 2016. Pe de alta parte, sa va spun ceva ce nu stiti: daca Walter ar fi inscris echipa in liga a treia in 2016, “noul” U Cluj (de fapt acelasi) nu ar fi pornit. Pentru ca la Cluj asa se gandeste: nu exista decat un “U”
  4. La intrebarea asta merita sa ma intreb daca baietii astia stiu cu adevarat ce vorbesc? Ceea ce ei intreaba era imposibil sa se intample. Din doua ratiuni: una legala si a doua regulamentara. Intai, legal, pentru ca o societate in faliment NU ARE VOIE, conform Legii 85/2006, sa aiba nici o activitate inafara celei de lichidare. In al doilea rand, regulamentar, pentru ca Regulamentele FRF (ROAF) nu permit inscrierea in nici o competitie a unei entitati in faliment. Regulament care se rasfrange si asupra AJF-urilor. Mai citit, baieti…
  5. sa ne oprim la exprimare: “daca un brand DISPARE”. Daca dispare e gata,pa. Restul sunt povesti. Refondarea unui “brand istoric” nu exista decat in imaginatia unora. recititi raspunsul la intrebarea 1). si, poate, intelegeti. daca brandul/marca insa este doar “inactiva”, da,poate fi reactivat. iar raspunsul este, in acest caz, DA, din ultima liga.
  6. In ceea ce priveste liga in care s-a inscris in 2016 “U”, raspunsul il gasiti la AJF Cluj. In vara aia se chinuiau sa completeze locurile cu echipe. Pentru ca cele “de pe sate” nu voiau sa “promoveze”. Ar fi acceptat si pe FC Iara sau SC Dabaca, daca aveau resurse sa se inscrie. Totusi, nu ma pot abtine sa nu fac un comentariu: voi, olteni aprigi, comparati asta cu “invitarea in liga a doua”? Chiar asa????
  7. Nu ma intereseaza situatia lui Napoli si nu cred ideea “s-a facut si la atii” justifica mizeria FRF.
  8. la intrebarea asta ma lovesc din nou de perplexitate. Cand imi revin, din nou, raspund: cand nu stii, taci. Inca o data, nu mai pot eu de situatia lui Napoli, dar e evident ca nu stiti situatia brandului “U” Cluj. Societatea lui Walter a primit “spre folosinta” brandul “U” Cluj al carui proprietar (al brandului) a fost, de la inregistrare, Municipiul Cluj-Napoca. Asa ca nu aveai nimic de platit nici unui creditor pentru ceva ce nu au avut in proprietate. E drept, la momentul 2016, Walter a avut decenta sa renunte la contractul de folosinta al brandului, intorcandu-l la proprietar. Ceea ce, observ, ca Mititelu vostru nu a facut. Eh, diferenta intre “gunoier” si “brutar”.
  9. Nu ma intereseaza “gulagurile voastre”. Din ceea ce descrieti insa, ma gandesc ca Iosif Visarionovici Stalin a fost un biet “soim al patriei” pe langa Mititelu. Este problema voastra, spalati-va pe cap cu el!

Acum , ca am terminat raspunsurile la intrebarile voastre “incomode”, sa va spun cate ceva: Admit ca e treaba voastra ce si cum sustineti. Am spus-o, o repet, o echipa e acolo unde sunt fanii. Chiar ma lasa rece zbaterile voastre, dar, din punctul meu de vedere o sa trageti dupa voi tinicheaua asta a “invitarii in liga a doua” multa vreme. Pentru ca a fost si imorala si neregulamentara. Ca daca nu e asa, uite, maine o sa cumpar echipa CAO (exista in liga a patra Bihor) si cer si eu inscrierea ei in liga a doua 2019-2020. Cum cine e CAO? Fosta campioana a Romaniei (1949) si a Ungariei (1944) si a Cupei Romaniei (1956). Hm, ce spuneti, se incadreaza la “refondarea unui brand istoric”?

Cu prietenie, un sfat: lasati aroganta, invatati lectia umilintei, recunoasteti-va tinicheaua si, apoi, cu Dumnezeu inainte!

Cum sa facem forma sa devina fond

Emil Boc bate toba! Ca un “ultras” adevarat. La Ostrava, la meciul de Fed Cup dintre Cehia si Romania. Frumoasa imagine! Un PR perfect. Si elogiile curg. Pana la urma e si el om, nu? In timpul liber e un simplu cetatean, cu pasiuni si bucurii. Hai sa ne facem sa nu vedem ca trei sferturi din “galerie” sunt angajatii Primariei, plecati, desigur, tot din pasiune si iubire sincera pentru Simona Halep @ Co.

Acuma sa trecem de forma si sa vedem fondul. Clujul are o infrastructura sportiva de invidiat. De fapt, nu e decat o normalitate pentru un oras de juma de milion de suflete. Dar in Romania cangrenata asta e o mare realizare. Multe din astea i se “datoreaza” tot lui Boc. Asa spune lumea, asa e trendul, asa spun si eu.No bun, si inafara de infrastructura?

2019 este Centenarul “Universitatii”. “Centenarul adevarat” al Clujului dupa cum spunea chiar distinsul primar. No si de aici incolo incep problemele.

O sa cred in sinceritatea si entuziasmul de “om simplu” ale lui Emil Boc atunci cand va intelege ce s-a petrecut in weekendul asta. Si anume ca un ambasador mai bun decat sportul de performanta cu greu gasesti intr-o tara care nu are nici Versailles, nici vestigiile Romei antice, nici domul de la Koln si nici maretia Vienei. Ce e de facut?

In context Centenar, as vrea sa il vad pe Emil Boc facand ceva care cu adevarat il va inalta. “Universitatea” e simbolul pe care il poate inobila cu performante. “Universitatea” trebuie sa fie si formal, nu doar afectiv, al comunitatii clujene. “Universitatea” trebuie sa aiba finantare pe masura. Dintr-un buget care are excedent de 300 milioane de lei (!!!!!) Emil Boc poate construi performanta. Ca altfel toata infrastructura asta minunata va fi doar o tichie de margaritar.

Si, mai mult decat orice, “Universitatea” trebuie “extrasa” din constructia aia comunistoida de apartenenta la un Minister. Cu “domnia lui Vasu” cu tot. Am tot spus asta si nu o sa obosesc sa o spun: politica asta de “eu sunt mic, stau in banca mea, nu vreau sa supar pe nimeni” va trebui rupta. Daca nu acum, de Centenar, atunci cand?

Ne e rusine oare sa ne respectam simbolurile? Ne e rusine sa spunem “Da, este “U”, este clubul nostru, il finantam din banii nostri”. Si il finantam, nu ii aruncam firimituri.

Dati-mi voie sa mai fiu o data naiv. Daca toate astea se vor intampla, o sa spun fara nici o ezitare ca Emil Boc a inteles ceva din “excursia” de la Ostrava. Ce spui, Domnule Primar, te bagi?

“U”istul de pe Mures

E vremea povestilor de Centenar. E vremea amintirilor frumoase. E vremea sa inteleaga, poate, cei mai tineri, de ce “U” este cu adevarat altceva.

“U”ist sunt de cand ma stiu. Tata, prieten cu profesorul Arnautu, cu profesorul Neta, ma scotea de la gradinita si ma ducea in Babes la antrenamentul “Universitatii”. Era plimbarea de dupa-amiaza. Acolo si atunci i-am vazut pe terenul III pe Remus Campeanu si pe Solomon. In apusul carierelor. Pe Pexa, pe Adam, pe Uifaleanu. Si cu “U” am ramas.

Vara mergeam la tara, undeva pe langa Ludus, la bunicii materni. Pentru mine asta se intampla cu o precizie absoluta. In ziua in care luam vacanta, la ora 2 ma urcam in autobuzul de Tg.Mures, ma dadeam jos la Ludus si luam o RATA care la 5,30 era in sat.

Ei bine, despre satul asta si cum am dus pe “U” acolo vreau sa va povestesc. Avea bunicul o sora (cea mai mica) ce era casatorita cu Axente. Bine, tot satul ii spunea “Arsentea”. Un om extrem de “altfel”. Un amestec de taran si “scolit”, un “aproape intelectual” al satului. Facuse razboiul si acolo facuse o scoala de felceri. Venit acasa a devenit felcerul satului. La el apelau toti sa le faca o injectie, sa le faca un tratament medical de baza, in lipsa medicului (care venea de 2-3 ori pe saptamana si statea cate 3-4 ore zilnic).

Ei bine, omul asta de o delicatete aparte era cred, singurul din sat cu abonament la Sportul. Fiind pe malul Muresului, era, cumva, apropiat de ASA Tg Mures. ASA aia din anii 71-72, cea ce jucase cu Dinamo Dresda, cea cu Hajnal, Fazekas, Ispir, Boloni. Pe mine ma cam enerva ca eu ii povesteam de “U” si el imi tot zicea de ASA. Si mi-am propus sa il “intorc” cumva spre “U”. Se inchisese dispensarul si si-a gasit ceva de lucru in Ludus. Facea naveta si se intorcea cu RATA aia de 5,30 de care va spuneam mai devreme.

Pe la 3 dupa-masa, trecea postasul care ducea inclusiv presa. Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa imi lase mie ziarul Sportul, ca i-l duc eu lui Arsentea. Dupa ceva negocieri si promisiunea bunicului ca il duc eu (doar eram neamuri cu Arsentea), mi-l dadea. Il citeam de la titlu pana la caseta tehnica de pe ultima pagina. Pe la 5 ma duceam spre casa lor (care era la vreo 4-5 case de a bunicilor mei), ca nu cumva cand ajunga sa nu isi aiba ziarul acasa. Ei bine, dupa ce ajungea, stiind ca eu deja citisem ziarul, ma punea sa ii fac rezumatul. Daca cumva aveam norocul sa gasesc ceva despre “U”, ii povesteam numai articolul ala, intorcandu-l pe toate fetele. Aveam si cu ce, aparuse Tim Campeanu si incepusera ziaristii sa “se prinda’ ca e un talent urias. Vorbeam si vorbeam si iar vorbeam pana ma oprea: “Ma, ce, numa’ de U Cluj scrie in Sportul?” De fapt, mi-a marturisit mai tarziu, era placut surprins de pasiunea mea si ma lasa sa ma “desfasor”.

Intr-una din toamnele acelor ani a venit la Cluj pentru ceva analize medicale. Ei si am prins eu momentul si i-am zis “no, mergem la meci sa il vezi pe Tim”. Bine, avea ce vedea, ca era si Tim si Vidican si Manu, si Dan Anca si Mos si Ciocan si Dobrota si aparusera, parca tinandu-se de mana, Pop Florin si Suciu.Nu mai tin minte cu cine jucam. Oricum nu prea conta, ca echipa aia a fost una din cele mai spectaculoase din istoria lui “U”. Dupa meci, cei mai “vechi” stiu, se facea culoarul ala la iesirea de la vestiar, langa gard, spre Hotelul Sportul, langa plopul ala imens. A tinut neaparat sa stea pana a iesit Tim, s-a dus la el, si-a scos palaria (ca am uitat sa va spun, purta mereu o palarie impecabila), i-a strans mana si tin minte vorbele lui: “Baiete, daca nu ajungi in echipa nationala, eu nu o sa mai pun mana veci pe vreo siringa!” Iar apoi, acasa, i-a spus mamei: “Nici cand ne-au liberat in mai 1944 si am ajuns acasa dupa trei ani de razboi nu m-am simtit asa de fericit”. Si ca totul sa fie rotund, cum locuiam pe Pavlov, de pe balcon se vedea curtea Facultatii de Chimie. Acolo era, banuiesc, “coloana auto” a UBB. Intamplator era parcat autobuzul “Universitatii”. Ala marca TV, cu dungi longitudinale alb-negre. Cred ca a stat in dupa masa aia numai pe balcon, privind, minute in sir, neintrerupt, autobuzul si culorile sale.

Vechiul Moina. Acolo, in fata hotelului, vedeti plopul ala imens.
Foto: romaniansoccer

Din clipa aia si pana a plecat din lumea asta, acum vreo 15 ani, omul asta, cand venea vorba de sport, nu stia altceva decat “Universitatea”. Mi-a aratat, tarziu, pe la sfarsitul anilor 90, un caiet studentesc. Scrisese acolo, fara absolut nici o omisiune, toate meciurile lui “U” si echipa de pe teren la fiecare meci. Absolut tot, echipe, scor, cine a comentat la radio, cine a arbitrat. Din pacate, dupa “plecarea” sa nu am mai gasit acel caiet, ca era un document de o valoare inestimabila.

Cam asta e povestea lui Arsentea”, “U”istul de pe malul Muresului. Stadionul pe care el il stia nu mai e. Nici plopul ala. Nici autobuzul. Dar a ramas “U”. Pentru el, pentru toti cei ca el, “U” a ajuns la Centenar. Primul din multele.