Jurnal de pandemie (II)

Ce vremuri traim! Ne e dor, sigur, de sport, de toti prietenii din tribuna si de pe teren.Numa’ ca acuma e vorba de altceva. E vorba despre oameni si vietile lor.

In perioada asta vorbim mult despre medici si personal medical. care, sigur, sunt atat de importanti si carora le gasim epitete frumoase. Celor care isi fac treaba, bravo lor! Eu imi amintesc cum era candva.

Candva va povesteam despre unchiul meu Arsentea. Un om simplu care si-a facut datoria de felcer (ca asa isi spuneau atunci) pana la capat. Iubea “Universitatea” si aveam cu el discutii de seara, pe treptele casei sale, despre “U”. Mi-am amintit zilele astea despre el. Sa va spun si voua de ce:

Intr-o seara vine cineva la el sa il roage sa mearga la un pacient dintr-un sat vecin, Cam 4km. A plecat pe jos peste holde si paraie catre satul vecin. A ajuns tarziu seara si a constatat ca e ceva grav si ca e nevoie de interventie chirurgicala urgenta. A facut rost, cum-necum de o caruta si a mers cu pacientul la spitalul din Ludus. Ca spitalul avea o singura “salvare” care acoperea o raza de zeci de kilometri. S-a constatat ca situatia era intr-adevar grava, omul a fost operat de urgenta. Arsentea a ramas acolo, la spital, pana s-a incheiat operatia din miez de noapte. Dupa care, cu aceeasi caruta, s-a dus in satul respectiv, in loc sa vina acasa, dupa o noapte de nesomn si efort. “Pai cum era sa nu ma duc sa le spun oamenilor, familiei, ca este bine, ca a fost operat cu bine?”. Nu era, inca, epoca telefoanelor mobile, a feisbucului si a satelitilor. Abia apoi, stiind ca a facut tot ceea ce era omeneste posibil, a revenit acasa, din nou peste holdele, de data asta, pline de roua diminetii.

Arsentea locuia in judetul in care echipa “locala” era ASA Tg Mures. Si, pe vremea aia, nu era chiar o echipa oarecare, era echipa aia cu Hajnal, Fazekas, Ispir, Boloni… Cu toate astea, Arsentea “vibra” si se bucura pentru “Universitatea”. O fi intamplator? Eu zic ca nu. Ca nimic nu e degeaba pe lumea asta. Acolo unde e acuma, langa alti multi “U”isti, cred ca m-ar certa. Ca el nu de aia a facut ce a facut, nu sa fie laudat. A facut pentru ca a fost OM. Cati alti anonimi ca si el!

Jurnal in timp de pandemie (I)

Ciudate vremuri traim! Acum 2 saptamani eram “disperati” ca “U” a pierdut cu Metaloglobus in minutele de prelungire. Si urmau scene de “cerut cazut capete”. Asta era acum doua saptamani. Acum? Parca am uitat complet de sport. Sportul, in momentul asta, este la “congelat”. Tot. pe intregul mapamond (bine, mai putin la Lukasenko acasa, da’ aia nu se pune).

Incep niste ganduri legate de starea in care ne aflam. “U” este, pana cand va fi altfel, in “vasul criogenic” al conservarii. Asadar:

Fiecare dintre noi, in momentele astea, traiesc propriile nelinisti. Propriile semne de intrebare. Propriile frustrari. Propriile nemultumiri. Eu am, printre altele, una, pe care o impartasesc acum cu voi:

De zile intregi vad genul asta de atitudine de sarit la gatul “pensionarilor”. Uneori e asa, alteori ia aspecte si expresii grotesti, de genul “babalaci”, “imbecili”, etc, etc…

Vorbesc cu oamenii astia zilnic. Pretind ca le stiu gandurile. Si felul de a reactiona. Si sunt, acum mai mult ca oricand, absolut convins ca inteleg care e “buba”. Atitudinile de genul celor de mai sus nu rezolva nimic. “Revolta de pe facebook” cu atat mai putin. “Zisele” pretioase sau jignirile cu siguranta despart in loc sa apropie.

Oamenii astia, “babalacii” astia, in general persoane trecute de 75-80 de ani au in gandul lor o viata traita. O viata inceputa in vremea razboiului, cu toate lipsurile si fricile de atunci. Sunt oameni carora le-a murit, in razboi, POATE, un tata, un unchi, un frate, un prieten de pe strada sau de pe ulita. Sunt oameni care, copii fiind, au fugit in paduri. Ba ca “vin ungurii si ne taie”, ba ca “vin rusii si ne pusca”. A trecut si razboiul. A venit foametea. Intr-o tara secatuita de razboi, cu autoritate zero, cu cizma ruseasca pe gat, cumva au trecut si peste asta. A venit, apoi, cu adevarat, prigoana comunista a anilor 50. Aia cu canalul, cu deportari, cu chiaburi, cu securitatea omniprezenta, cu frica permanenta la orice Volga sau Pobeda care trecea pe strada. A trecut si aia. A venit un pic si un fel de “liniste si prosperitate” a anilor 70. Repede “depasita” si aia de ultimul deceniu “socialist” cu statul la coada de la 3 dimineata la un kil de lapte si unu’ de ulei. Si la goana teribila dupa lucrurile esentiale care deveneau luxuri inimaginabile astazi. Iar a trecut. Si a venit “postdecembrismul”. Cu ale sale “realizari”. Cu Caritas, cu Bancorex, cu pesede, cu penete si penele, iar cu pesede, si tot asa… Cu pensii de rahat si cu senzatia aia pe care o simteau in privirile unora ca “nu mai mor si astia odata?”. Si am ajuns aici. Acum. Oameni “bombardati” de un amestec de adevar si miciuna cat casa.Ca azi li se spune sa foloseasca Mona, maine ca Mona nu ajuta, Azi ca sa ia lamai, maine ca lamaile sunt fix pix…

Intelegeti ce va spun? Dupa toate astea descrise de mine (dar de ei TRAITE ceas de ceas), vii tu sa ii faci “bosorogi” si “babalaci” si “imbecili” si in toate felurile… NU, nu asa ii faci sa inteleaga. Nu in felul asta. Pentru ca “raspunsul” lor este exact asta: “Daca am trecut de razboi, de foamete, de comunism si securism, nu om trece de un amarat de virus?”

Nu exclud ca sunt destui care sunt SINGURI si nu are cine le lua “o rosie si un cartof” (asa zicea tanarul Caramitru da’ dupa aia “patina” maxim). Da’ nu sunt toti asa. Numa’ ca stiti ceva? Nu injurandu-i si dispretuindu-i ii faci sa inteleaga. Oamenii au nevoie de vorbe, de explicatii, de compasiune, de intelegere. Nu, nu mai ajunge un telefon la 3 zile (“Mama, esti bine?” “Tata, ce faci?”). E nevoie de prezenta zilnica. De incercarea, blanda si rabdatoare, de a le oferi un confort sufletesc, de a simti ca nu-s “singuri pe lume”. De a le oferi un pic din grija pe care ei ti-au purtat-o de la gradinita si pana …. Pana cand? Pana in clipa asta.

Nu ii dispretuiti, Nu ii jigniti. Nu umpleti facebook-ul de comentariile si judecatile voastre “absolute”. Ati fi surprinsi sa aflati ca sunt destui “babalaci” care le citesc.

E asa de simplu! Lasati cateva minute din ingrijorarile personale pentru a obloji si atenua ingrijorarile lor. Fiti acolo. Opriti-va din a-i judeca otova. Faceti efortul asta, oamenii de care vorbesc stiu infinit mai bine decat noi sa aprecieze si sa asimileze.

Sanatate si liniste tuturor! Om trece si peste asta. Conteaza insa si CUM o facem.

La Multi Ani, Nelutu!

Cand, in 2016, eram intr-o adevarata cumpana, scriam asta. Tot ce scrie in acel articol este valabil si acum.

Au trecut inca trei ani jumate. E drept, nimeni nu e de neinlocuit, dar imi permit sa fac o afirmatie in care CRED: daca atunci, in 2016, nu exista implicarea lui SABAU, probabil ca se “nastea” orice dar nu “U”. Prezenta lui, imaginea lui, eforturile lui au creat insa o constructie in care eu unul inca cred.

Sa ne ierti, Nelutu, ca nu au iesit toate asa cum am si ai vrut. Sa stii doar ca suflarea “U”ista stie si simte ca ai fost un stalp in poate cel mai dramatic moment al existentei centenare. Pentru noi, pentru “U”isti ai ramas “Nelutu’ nost”

LA MULTI ANI, Ioan Ovidiu SABAU!

Academia care prod”U”ce

Incheiem un an atipic. Cu asteptari mari, cu realizari modeste, cu neimpliniri si multa, multa amaraciune. Tocmai in An Centenar. Desigur, insasi existenta la o suta de ani e o performanta in sine. Desigur, faptul ca “U” produce inca pasiuni e o realizare. Ca asteptam altceva, tocmai in 2019, e la fel de adevarat. Dar…

Nu o sa dezvolt acum si aici subiectul nerealizarilor. Nu ca nu sunt lucruri care trebuie spuse, ci pentru ca s-au spus multe. Destule. Uneori pe tonuri prea inalte, alteori cu exprimari complet neacademice.

Cautand insa, in An Centenar, petele de lumina, de speranta, am gasit doua: SUPORTERII si ACADEMIA FC “U” Cluj – LUCEAFARUL.

Suporterii, inegalabili si de neclintit de langa Simbol, au cinstit cu adevarat Centenarul. Au fost atatea actiuni organizate exemplar de suporteri ca mi-e si frica sa nu scap vreuna: Padurea Unor Inimi Romanesti, Expozitia U100, inegalabilul spectacol de culoare si emotie al “aprinderii” arenei de suflet in seara rece de Noiembrie, culminand (sunt, poate, subiectiv) cu Evenimentul-Spectacol “Centenar in Alb si NegrU” din Babes, suporterii au compensat, de multe ori, lipsa de initiativa a oficialilor. Despre subiectul “SUPORTERI” promit sa ma aplec intr-o postare viitoare.

Ce s-a spus foarte putin, spre deloc, este ca dupa “reinvierea” din 2016, la “U” s-a reinnodat traditia unui centru de copii si juniori care a adus de-a lungul timpului atatea bucurii “Universitatii”. Atunci, in 2016, s-a plecat de la zero. Un ZERO mare cat incompetenta celor ce au dus “Universitatea” pe marginea prapastiei. Ba nu, gresesc, a fost mult sub zero. S-a pierdut atunci cateva generatii de juniori aproape formate pentru saltul spre echipa mare (generatiile 1997-1999).

Si atunci, in inceputul ala ingrozitor de greu, cineva a avut ideea unei asocieri. Pentru ca functiona si crestea pe terenurile din Babes (leaganul dintotdeaua al “Universitatii”) un club de copii, o scoala de fotbal condusa de doi adevarati si devotati sustinatori ai culorilor alb-negru: Marius Stan si Adrian Crisan si al lor “Luceafarul”. Fara sa divulg amanunte ale contractului de asociere, insasi ideea formarii ACADEMIEI DE FOTBAL FC “U”-LUCEAFARUL a fost, de la bun inceput, una castigatoare pentru toata lumea. A creat premizele ca “U” sa se poata baza, in putini ani, pe copii talentati si educati in spiritul “Universitatii”. Sunt acum, din cate stiu, peste 500 de copii, de la 4-5 ani pana la 14 ani, care se antreneaza si se perfectioneaza cu ajutorul unor oameni atat de inimosi si dedicati meseriei lor incat merita tot respectul nostru. Multi ii cunoasteti, ii stiti, multi au imbracat in trecut tricoul “Universitatii” si stiu ce si cum sa transmita copiilor, inafara de notiuni pur sportive. Stiu sa ii invete sa cante, sa se bucure ca o adevarata echipa, sa simta, fiecare copil si tanar, ca sta doar in puterea si ambitia si munca proprii sa atinga ceea ce pentru multi e visul implinit: sa joace in echipa mare a clubului.

Prea putin s-a vorbit despre munca de dimineata pana seara a acestor inimosi, prea putin ne-am aplecat spre rezultatele lor. Care rezultate arata ca exista deja certitudini. Exista copii ai academiei convocati la loturile nationale U15 sau U16, exista aproape o traditie ca echipa U12 sa castige Editia Nationala Cupa Danone si sa participe la turneul mondial Danone (un campionat mondial al acestei varste) si sa se intoarca mereu cu locuri fruntase. Ar fi nedrept sa pomenesc nume pentru ca sigur as omite pe cineva si nu as vrea sa se simta cineva nedreptatit. Pot doar sa va spun ca in echipele U17 si U19 ale “Universitatii” care participa la Liga Elitelor joaca (desi cu 2-3 ani mai mici decat limita de varsta) destui din produsele acestei academii. Sunt titulari si sunt, de multe ori “vedetele” meciurilor disputate. De acolo, de la U19, pana la echipa mare, mai e doar un pas. Pe care cativa l-au facut si au fost in lotul echipei mari, antrenandu-se cot la cot cu Goga, Florescu sau Gavra.

Pentru ca au inceput sa se vada roadele unei munci de aproape un deceniu, Academia si-a gasit repede si niste “prieteni”. Care, nu-i asa, daca ei nu pot construi, macar sa incerce a demola ce fac altii. Ii asigur ca NU AU NICI O SANSA. La Academia FC “U” Cluj – Luceafarul se munceste zi de zi si asta e mai presus de orice rautate sau incercare de discreditare. La Academie se nasc fotbalisti si se formeaza caractere. La Academie nu exista jumatati de masura.

Ca peste tot, exista si probleme. Stiu ca isi doresc o mai mare si consistenta implicare a FC “Universitatea”, o mult mai mare deschidere a administratiei Parcului Babes pentru a oferi mai multe terenuri. Si mai stiu ca isi doresc o prezenta cat mai numeroasa a suporterilor la meciurile micutilor. Cei care nu au fost vor avea cu adevarat o revelatie. A fotbalului curat, a ambitiei si talentului duse la cote inalte, a zambetului si bucuriei copilaresti la victorie si a lacrimilor la (putinele) infrangeri.

Din colectia aproape infinita de imagini cu copiii Academiei, cu ajutorul lui Stefan Martinescu, cel ce e fotograful “aproape oficial” al copiilor, doar cateva imagini al echipelor si unor mari talente ale Academiei:

Daca v-a placut, gasiti AICI o galerie cuprinzatoare care ilustreaza tot ce am spus mai sus.

Text scris pentru Asociatia Sepcile Rosii 1919

 

Adevarul asa cum este el

Mult prea multe s-au spus in ultima vreme. Ratarea obiectivului de suflet au declansat cuvinte grele si ne-au facut sa ne “descoperim” drept cei mai cei manageri generai, cei mai buni manageri sportivi, cei mai calificati si “obiectivi” antrenori, samd.

In valtoarea asta a spuselor, am gasit deseori o idee pe cat de nociva, pe atat de lipsita de adevar. “S-au tocat milioane de la Primarie, s-au folosit de banii sponsorilor”. Ca si cand nu de aia au fost semnate contractele alea de sponsorizre, pentru a acoperi cheltuielile unu club pe un an.

Numai ca prea putini au cautat sa se si informeze. Si este extrem de simplu, pentru ca in procesul de licentiere, orice club e obligat sa publice pe site-ul oficial datele financiare relevante. Iar acolo avea acces orice utilizator de internet. Nu zic, o fi si lenea mare, dar cred ca mai degraba apetenta de a “purta vorbe” pe principiul “las’ ca stiu eu ca asa este”. In ceea ce priveste datele financiare ale “Universitatii”, le vedeti de cateva luni AICI.

Le-am citit si eu si am observat urmatoarele (am folosit un curs mediu Leu/Eur de 4,67):

  • Veniturile totale pe anul fiscal 2018 au fost de 5,658,209 lei (1,211,609 Euro)
  • Din aceste venituri, contributia Consiliului Local Cluj (Mun. Cluj) este de 2,108715 lei (451,545 Euro), adica 37,27%
  • Sponsorii si publicitatea au contribuit cu 2,333,016 lei (499,575 Euro), adica 41,23%
  • Drepturile de difuzare TV au insemnat ridicola suma de 83,274 lei (17,832 Euro)
  • Restul veniturilor, intr-o valoare impresionanta, s-au datorat, direct sau indirect, suporterilor “Universitatii”. Care au “contributi” cu 427,511 lei la ticketing (bilete si abonamente), 515,761 lei la merchendising (esarfe, caciuli, fanioane, si orice alt produs promotional) si 189,932 la cotizatii membru. Adica, in total, suporterii au sustinut cu 1,133,204 lei (242,656 Euro), adica cu 20,03% din total buget.

Ilustrarea grafica sintetica a cifrelor de mai sus o vedeti mai jos:

Cu alte cuvinte, cu cifrele pe masa, se dovedeste ca “U” este finantata majoritar privat. Ca suma alocata de Consiliul Local inseamna doar 37,27% (in scadere si asta, fata de 2017, de la 40,87%).

Si mai dovedeste ceva: ca suporterii “Universitatii” cu adevarat inseamna un sprijin esential. Nu doar in peluza sau in tribuna, nu doar in meciurile din deplasare. Mult mai mult. Asigura, prin contributia lor, 20% din bugetul clubului. Ceea ce este fantastic. Procentual, ne aflam pe acelasi model cu marile cluburi europene precum Barcelona sau Benfica (nu radeti, procentele sunt similare).

Probabil ca vreti sa stiti si cheltuielile pe tipuri. Le gasiti mai jos:

Probabil ca sinteza asta era necesara. Nu stiu daca este cea mai buna executie bugetara, dar mie mi se pare ca sumele (atat la venituri cat si la cheltuieli) dovedesc un exercitiu bugetar curat si echilibrat. Acuma, sigur, vor exista si contestatari (unii din oficiu, altii din neintelegere), dar, daca o fac, macar sa stie despre ce vorbesc. Si sa argumenteze. Ca de “vorbe de pe santul satului” suntem satui.

Ceea ce mi se pare extrem de important de spus este ca exista o contributie esentiala a suporterilor “Universitatii”. Probabil ca acum, vazand cifrele reale, unii vor fi mandri, altii vor fi incurajati sa sprijine prin parghiile la indemana, vazand ca fiecare contributie a lor conteaza. Iar acelora care, fara sa aiba habar de cifre, in general fara sa ii intereseze argumente, fac pe “judecatorii apocaliptici”, li s-ar cuveni o intrebare de bun simt: voi cu cat ati contribuit la acel procent de 20%?

Ma iertati pentru ca am fost atat de “tehnic” dar cand vorbim de cifre altfel nu se poate. Mai departe, sa judece fiecare!

#ImpreunaSuntemU

 

Inainte, “U”isti!

Scriu la cald. Dupa un meci retur castigat. Unii ar spune ca degeaba. Ii contrazic. Nici o victorie nu e degeaba. Inseamna ca la ora acelui meci ai fost mai bun decat adversarul. Macar atat.

S-a terminat un sezon greu. Cu multe. Cu rele? Da, uneori. Cu bune? Intotdeauna. Pentru ca “U” inseamna cu totul altceva decat sabloanele despre performanta in sport. Care, sigur, e binevenita, e de dorit, da nu inseamna totul. Stiti de ce? Pentru ca, de exemplu, “U” se identifica aproape ombilical cu Parcul Babes. Parc ce a fost construit de ilustrul Iuliu Hatieganu in memoria fiului sau si oferit sportivilor “Universitatii” si Clujului intreg. Pentru ca Doctorul Mircea Luca nu a fost niciodata campion national in statistici, dar a fost si va ramane un mare campion in memoria afectiva a Clujului. “Universitatea” are atatea povesti frumoase ca ar trebui mii de pagini sa le cuprinzi. Si nu le-ai termina

Daca nu era “presiunea” afectiva si emotionala a Centenarului, as fi fost primul care sa imi doresc moderatie si o constructie lina si sanatoasa, nu un “expres” de promovari consecutive. Si da, ar fi fost frumos sa fie asa, de Centenar. S-a incercat si am fost aproape. Nu ne-a “iesit”. Poate si pentru ca la “U” caile si evolutia sunt total atipice. Sa va amintesc doar felul in care am ajuns sa castigam, in 1965, Cupa Romaniei. Putini stiu ca in semifinala am terminat la o egalitate perfecta cu Progresul. Iar criteriul departajarii a fost “echipa mai tanara”. Ei bine, “U” a fost aceea, la o diferenta de vreo…. doua luni si jumatate. Fara acea aliniere astrala, fara inspiratia care, poate, a introdus in teren un jucator mai tanar, nu mai vorbeam de iconicul an 1965. Tipic “U”!

Ce vreau sa spun… Gata, s-a incheiat. A fost frumos. Si va mai fi. E musai! Pentru ca acum aproape trei ani, in iulie 2016, eram pe nicaieri. Eram morti! Sansele de a exista scadeau cu fiecare zi. Asa ca, privind acum inapoi spre sezonul incheiat, sa ne bucuram ca, iata, in nici trei ani, de la nimic am ajuns la portile Ligii Intai. Si, mai presus de orice, in anul asta am castigat asta:

foto: Ioana Ceuca

Ne odihnim, respiram, si apoi o luam de la capat. Fiecare experienta (buna sau rea) a sezonului incheiat trebuie sa ne faca mai puternici si mai tari. Daca nu am “murit” in 2016 este pentru ca soarta “Universitatii” este sa fie eterna. Asa ca, inainte, “U”isti!

Va amintiti de “triunghiul” Branesti-Urziceni-Navodari?

Nu, nu o sa vorbesc despre meciul de ieri. Inca nu. Trairile, emotiile, starile sunt inca prea vii, puternice si contradictorii.

Nu despre asta as vrea sa va vorbesc, desi gandurile de acolo vin, de la un meci care poate fi judecat in toate felurile. Sportiv si non-sportiv.

Va amintiti despre Victoria Branesti? A “dansat” un sezon. Va mai amintiti de Sageata Navodari? Acelasi “dans”, alt sezon. Tot unul. Va aminti de Unirea Urziceni? Aici a fost mai “bine”. Au bagat bani, au traficat puncte, au castigat un titlu. Au castigat apoi o tona de bani de la UEFA, i-a “privatizat”, si dus a fost. Cresc buruienile in stadionul Unirea (daca o mai fi ceva de capul lui). Nici una nu mai exista.

Ce vreau sa zic… Daca te plimbi prin Arad, o sa vezi in multe locuri fanioane cu UTA. Daca mergi la Timisoara, e plin de “polisti” adevarati. La Brasov, o mana de copii frumosi tin cu dintii de “Steagu” lor. Ala a lui Adamache si Pescaru. Clujul tocmai a dovedit ca un meci de liga a doua (ca pana la urma asta a fost) e mult mai important pentru comunitate (cam de doua ori) decat un meci in care se decerneaza un titlu de campioana. Pentru ca e “U”. Dinamovistii, daca isi vad echipa de fotbal in ruina, is canalizeaza energiile in sala de handbal. Unde joaca cu adevarat Dinamo. Exemple mai sunt, nu pot si nu vreau sa fac o statistica completa.

foto: Ioana Ceuca

Ce au astea de mai sus cu “triunghiul” din titlu? Nimic, absolut nimic. Pentru ca UTA, Poli, Steagul si “U” s-a vorbit si se va vorbi de acum incolo, au starnit si vpr descatusa energii, despre “triunghiul” ala ar trebui sa se vorbeasca ca despre “asa nu”. Stiti ceva? Daca, de exemplu, despre FC Voluntari se va vorbi, peste 60 de ani, la fel cum se vorbeste despre “U” sau UTA sau Poli, daca va trezi aceleasi energii, daca va crea generatii dupa generatii de “voluntaristi”, o sa ii adaug in lista. Desi n-oi mai fi eu pe vremea aia, se va gasi cine… Dar tare mi-e frica sa nu vorbim aici de un alt triunghi. Adaugati oricare alte doua echipe din “varful” ligii intai si ati mai creat un “triunghi”.

Vorbim despre “performanta sportiva”, despre “criteriul” sportiv ca despre judecatorul suprem al ierarhiilor si valorilor. Uitam (sa nu vrem sa stim) ca sportul este pentru suporteri, nu pentru a deveni “masini de facut bani”, nu pentru a crea “false notorietati”, nu pentru a hrani orgolii marunte ale unor primari care uita ca nu le e asfaltat drumul si au scoala cu buda in fundul curtii, dar “baaa, jucam in Liga Intai, baaaa”. Va amintiti de episodul celebrarii Cupei castigate de Voluntari? Cu mici, bere si manele, “pe persoana privata”, intr-un colt sordid de Ilfov? Cupa aia, castigata candva de Petschovsky, Dridea, Dan Anca sau Ivansuc. Aceeasi Cupa, “scaldata” in manele si bere la pet…

Meciul de ieri, asistenta uluitoare (pentru unii) a dovedit ca lumea are nevoie de simboluri. Daca juca ASU Poli un baraj de promovare, sau UTA, sau Petrolul, sunt convins ca era aceeasi efervescenta. Ieri a fost dovada ca, de fapt, lumea nu a uitat sa se bucure de traditie. Si sa o vrea transmisa mai departe. Si “primeste” surogate burleno-iorgulestine, se amageste ca “traim frumos”, cand, de fapt e doar o mizerabila cloaca.

Nu stiu daca “predic in pustiu”, dar sunt absolut convins ca asa gandesc cei multi. Nu toti, ca de aia a putut ajunge “la putere” starea asta manelizata. Doar ca, naivul din mine, crede ca momente ca cel de ieri cladesc. Pun cate un pic la fundatia revenirii. Cand o fi asta? Poate n-om mai fi noi, dar macar de dragul astora mici, macar de dragul viitorului lor, “constructia” asta nu se poate opri. Si nu se va opri.

PS: Orice aluzie la situatia grotesca a unei “constructii” de chirpici numita Academica Clinceni nu este deloc intamplatoare!

#ViataAstaTinCuU

Un meci din istoria Centenara

Nu o sa va vorbesc despre meciul de maine. Ca e doar un meci. O sa ma feresc de epitete precum “capital”, “esential”, etc. Este doar un meci.

Capital a fost meciul din 1945 cu Vasas. Capitale au fost meciurile din turneul european al lui “U” din anul 1923, capitale si definitorii au fost meciurile jucate la Sibiu cand “U” a ales calea onoarei. Cel de maine e un meci in istoria centenara a “Universitatii”.

Maine e important altceva. Maine e important ca ne vom strange cu mic cu mare pe Eroilor. Important e ca pana in seara asta s-au cumparat 15,000 de bilete. Ca maine, pe stadion, vor sta umar langa umar tata si fiu, mama si fiica, alaturi de bunicii lor. Ca vom fi acolo. Pentru ca joaca “U”.

Daca e sa gasim un motiv de superlative este, poate, acela ca se va dovedi inca o data ca Clujul respira in alb-negru. Or mai fi si sceptici care nu credeau asta. Astora le recomand sa urmareasca ziua de maine. Celor carora nu le-a fost de ajuns ce au vazut la finala Cupei din 2015, sa deschida ochii mari. Ca poate vor intelege de ce noi ne-am deschis larg inima.

Meciul de maine e doar un meci. Cu un rezultat care va conta doar in masura in care, sigur, ne-ar place sa fim noi invingatorii. Dar, daca nu, nu se intampla nimic. Si stiti de ce? Pentru ca mai avem mult de cantat, mult de sustinut, multe meciuri si multi jucatori de aplaudat. Pentru ca vin din urma alti copii ai Clujului. Ca ei:

(foto: Stefan Martinescu)

#Centenar #U100 #ImpreunaSuntemU

Ce-ai fumat, Trica?

Azi e 1 aprilie. Pe bune. Ce s-au gandit aia de la Prosport? Sa ne faca cadou un interviu cu Trica, antrenorul Snagovului. Un interviu dupa ce a pierdut fara drept de apel, 1-3 la Arad cu UTA. Acolo unde nu a contat. Interviul AICI

Si ce ne spune sotu’ lu’ Lorena? (sau fostul? cautati pin Click). Ca “…Toată lumea vorbeşte. UTA e echipa cu tradiţie. ”U” Cluj e echipă cu tradiţie, cu toate că a câştigat o Cupă prin ’33. Echipă cu tradiţie, dar nah… Petrolul, într-adevăr, au câştigat campionate, cupe, adică au fost tot timpul acolo. Dar Universitatea Cluj? Iertaţi-mă… Are o Cupă, o finală în anul 1933. Vorbesc realitatea...”

E asa de greu sa ii dai replica unui panglicar ca asta!. Las deoparte ca “U”, inafara Cupei castigate in 1965 a mai jucat patru finale (PATRU, ma Trica). Da’ ma gandesc ca saracu’ sufera de vreo boala. Pai ma “antrenorule”, azi e 1 aprilie. Nici o gluma. Si exact acum patru ani, pe 1 aprilie 2015, niste “desculti” au eliminat “marea echipa” antrenata de tine. Un meci inceput pe 1 si terminat pe 2 aprilie, s-a incheiat cam asa:

Dupa exact zece zile, ti-a mai “tras-o” o data. Gol Vladut Morar. Le cam uiti, Trica!

Bine, Trica saracu’ cred ca “fumeaza” ceva. Ca, spune tot el, “…Asta nu înseamnă că dacă vin la Petrolul suporteri 20.000 şi la noi vin o mie, o mie jumătate, înseamnă că trebuie să promoveze Petrolul. Nu! Fotbalul se joacă pe teren. Cine e mai bun, să câştige! Farul nu e echipă cu tradiţie? Toate sunt! La Liga a 2-a toate sunt echipe cu tradiţie…”

Sa mori tu! Traditie la Sportul Snagov, fosta Damila Maciuca, fosta FCM Rm.Valcea, fosta Metalul Resita, viitoare…. mai stie han-tatar…. Traditie, Trica? Hai sa iti arat “traditie”:

Adica echipa aia a ta la care vin “o mie, o mie jumate” este pe locul 19 in Liga a doua la numar mediu de spectatori. Cu exact 258 de spectatori. Douasutecincizecisiopt. Adevarata “traditie”, ma Trica!

Cam multi “fumatori” prin Liga a doua. Da’ cred ca “marfa” lui Trica e cea mai buna. Ca altfel nu-mi explic…

Desteptarea

Nu vreau sa fiu “vocea” nimanui. Desi stiu ca sunt vocea multora. Pentru ca, nu-i asa, suntem frumosi si liberi. Iar la “Universitatea”, dintotdeauna, “vocea” suporterilor a fost un element definitoriu. Spun multi ca “U” a supravietuit, in multe momente critice, prin vocea si dedicatia suporterilor care au fost intotdeauna pilonul existentei.

An Centenar. #U100. Multe obiective, multe sperante, multa dorinta de a demonstra ca “U” este Cluj si Clujul este “U”. Nu e deloc surprinzator ca o spun foarte multi din cei care nu sunt (sau nu mai sunt) in Cluj.

Fotbal. “U” Cluj. Liga a doua. Ajunsi aici dupa o resetare de la radacina. Pana acum totul a mers “conform planului”. Promovari succesive din liga a patra in a treia si apoi in Liga a doua. Obiectivul de a ajunge inapoi in Liga Intai in An Centenar este in grafic. “U” a beneficiat, in limita a ce se poate in Romania, de tot ce trebuie pentru a-si indeplini obiectivul final. Si am ajuns aici. Etapa 26, locul trei, multe meciuri frumoase, atmosfera peste liga in care joaca. Pare ca totul este ok, dar nu este. Ce deranjeaza este JOCUL. Daca am castigat unele partide prin dominarea adversarului, in multe altele “ne-a ajutat” ba interventiile portarului, ba cate o sclipire a unora din jucatori, in orice caz, nu JOCUL care sa ofere consistenta. Sa ne intelegem , poti avea un esec dupa un joc in care ai trei bare, doua suturi la milimetru si portarul advers sa respinga miraculos alte cateva situatii. Este insa de netolerat sa ai jocuri in care sa nu tragi la poarta, sa nu ai consistenta in joc si sa te bucuri ca “bine ca s-a terminat asa”. Avem tot ce ne trebuie: staff, lot de jucatori, conditii financiare, etc. Este nevoie doar sa constientizezi, tu conducator, tu staff, tu jucator, ca este vorba de “Universitatea”. Nu e tarziu. Doar ca este nevoie de implicare. Si de darurie. Suporterul “U”ist asta asteapta. Asa a fost dintotdeauna.Daca e cazul, precum legendarul Mircea Luca, bagati capul in bocancul adversarului.

Precum tulnicele metaforice in reintoarcerea din 1945, sa sune DESTEPTAREA. Tuturor celor implicati sa le sune ca o necesara adunare. “U” este ceea ce este pentru ca, in momente mai putin faste, “tulnicele” au sunat. Este prea mult? Credeti ca e peste puterea voastra? Lasati pe altii!

Nu voi incheia inainte de a aminti un episod. Ati ramas datori! V-a asteptat lumea la actiunea de impadurire a ceea ce suporterii, cu inegalabila candoare, au numit “Padurea “U”nor Inimi Romanesti”. Ati preferat sa va trimiteti “reprezentantii”. Onorabili si ei. Dar atat. V-ati “protejat” gleznele si fizicul pentru meciul de aseara. Si “ati dat-o in gard”. Ne sunteti datori. le sunteti datori zecilor de copii care v-au asteptat. Si care, in aceeasi seara, v-au tinut strans la sufletul lor curat.

Nu ma pot opri sa nu remarc, la aceeasi actiune pornita din sufletul generos al lui Radu Tenter, ca baschetbalistii “Universitatii” au fost toti. Ma iertati ca intreb, daca Dykes poate, Goga de ce nu poate? Daca Torok poate, Sepsi de ce nu poate? Numa’ intreb. Poate ca de aia au jucat in halul ala, ca or fi fost “obositi”. Zambim amar si ne punem intrebari.

Nimic nu e compromis, nimic nu e prea tarziu. De la presedinte la magazioner, de la portar la ultima rezerva, sta in puterile lor sa arate ca “noi suntem Universitatea”. Inca suntem optimisti.

#ImpreunaSuntemU