“Ce m-as face eu / Ce te-ai face tu / Daca n-ar fi “U” ?”. Ultima “productie” a inepuizabilei galerii a “Universitatii” Cluj.
Cum e aia sa pierzi cu 3-0 si sa ti se cante la sfarsit ca si cum ai fi marele invingator? Cum e aia sa fi jucator, sa simti increderea data de tribuna si sa vii spre ea (dupa 0-3) cu capul sus ? Probabil ca sunt intrebari la care cei din teren (multi, poate prea multi nestiind cu adevarat ce inseamna “U”) au primit in seara asta raspuns.
Primavara asta asa de tulbure si dramatica ne-a oferit cateva momente de alea…. de pus in rama. Au fost intai prima si a zecea zi din aprilie. A fost seara asta. Si stiu ca vor mai fi.
Nu voi intelege niciodata de ce echipele “mari” au nevoie de sprijinul cavalerilor. Nu o sa inteleg vreodata de ce sportul s-a transformat intr-o crunta mizerie. DE CE nu pot exista asemenea momente si stari si trairi precum cea din aceasta seara dupa orice eveniment sportiv? De ce cultivam ura, idiotenia, smecheria, aroganta ? Rezultatul ? O “campioana” de doi lei, anonima, fara identitate, cu ZERO suporteri la un meci crucial pentru un sezon, o mizerie fara margini alimentata de “eroi” de doi bani.
Primul gand e sa spun ca nu ma regasesc in cloaca asta. Apoi vine galeria. Cu inca o “productie” inspirata precum cea de asta seara. Si imi dau seama ca, poate, intr-un ceas de seara, dinspre simbolul asta pangarit de toti si batjocorit de “prieteni”, poate asadar, sa apara speranta. Pentru ca e IMPOSIBIL ca gestul de a oferi, din putinul fiecaruia, 18,000 de lei pentru existenta lui “U” sa nu miste macar un milimetru din grosimea grobiana a obrazului celor ce pot dar “nu stiu” ca pot.
Si atunci, ma gandesc cu speranta ca, poate, imaginea doctorului Luca, acolo, la intrare, mandru si temerar, va fi imboldul pentru un “U” centenar.
Photo: Noemi Adrien
