Fetele care simt “U”

Nici nu stiu ce titlu sa dau postarii de azi. E una din putinele momente cand nu stiu ce ar trebui sa pun in fruntea acestor cuvinte.

“U” a fost asa dintotdeauna. Oare cum spunea Ion Chirila la finalul “Bibliei” Uistilor “Sepcile Rosii”? Incerc sa citez din memorie: ” U a fost echipa elanurilor nestavilite. Cand a incercat sa fie altceva, a esuat lamentabil”. Poate nu e 100% corect citatul, dar asta e ideea.

La “U” de vreo 40 de ani baschetul a fost mereu sus. Nedreptatit uneori de comparatia cu un fotbal atat de popular dar uneori atat de meschin, baschetul si-a trait momentele de glorie cu decenta si cumva cu retinere. Ca, nu-i asa, nu e “sportul rege”. Si nu e corect asa.

Echipa cea mai galonata a baschetului feminin romanesc are acum o “fiica” demna si curajoasa. Chiar daca (inca) nu e galonata cu multele titluri ai anilor 80-90, echipa de baschet feminin de azi respira “U”. O face cum poate mai bine. O face fara sa fie rasfatata bugetelor. Din pacate nici a varfurilor de audienta. Dar astea sunt amanunte.

Cand nu ai bugetele de milioane ale contracandidatelor, Dragan si Meda au gasit antidotul: bucuria jocului, incrancenarea de a nu te crede niciodata batut, spiritul de echipa. Redusa numeric, “lovita” de accidentari cand era mai rau, au gasit mereu si mereu resurse. Si au razbit. Am vazut la echipa asta bratul tare al Doinei Prazaru, incrancenarea Magdei Jerebie, unduirile unice ale Paulei Misaila sau “cainosenia” lui Tunde.

Sunt in semifinalele Ligi Nationale de Baschet Feminin 2017/2018. O adevarata performanta in conditiile descrise mai sus. Fara tam-tam, fara multe trambite, fara sa ceara nimic altceva decat sustinerea suporterului “U”ist.

De acum, intalnind in semifinale, de departe cea mai buna echipa a ligii, Sepsi, trebuie sa aiba in minte doar atat: “sa ne bucuram de baschet”. Pentru ca asa e la “U”. Iar din detasarea asta, cine stie…

Numele lor? Tee Taylor, Izabela Lovas, Olena Samburska, Ioana Ghizila, Bianca Voica, Mihaela Maxim, Amanda Thompson, Irina Parau, Aida Kalusic si Leslie. Leslie Vorpahl, jucatoarea fara de care prezenta in semifinale nu era posibila. Jucatoarea care si-a pus amprenta esential asupra jocului echipei. Jucatoarea care in primul meci al sfertului de finala cu Alexandria s-a accidentat grav. Pentru “U”.

Iar alaturi de ele, Tudor Dumitrescu, Meda Medvedj si acela care e greu de prins in tipare: Dragan Petricevic. Omul care stie sa mobilizeze. Omul care stie ca mai departe de o victorie sa alta, de un loc sau altul in clasament, este bucuria jocului. Si bucuria simbiozei echipa-suporteri. Da, aia de care vorbeam zilele trecute. Simbioza fara de care “U” ar fi doar o vocala.

Advertisements

Daca nu am fi “defecti”

Poate ca va suna anacronic. Poate ca lumea e asa pentru ca asta e sensul. Poate ca e mai importanta clipa succesului si secunda aia cu luminile reflectoarelor pe tine decat a construi profund.

Dar, in egala masura, poate ca ne-am pierdut un simt al echilibrului in devenirea fiecaruia. Poate ca am uitat ca sportul construieste si uneste, ca sportul formeaza nu doar campioni dar si oameni.

Dragan Petricevic nu e un om “simplu”. Nu il iubeste toata lumea. Pentru ca e om si, ca orice om, are bune si rele. Ca asa suntem noi, oamenii. Doar ca Dragan are un “talent” de a transmite niste mesaje care ating profund.

E al treilea sezon la Cluj la echipa de baschet feminin a “Universitatii”. Iar echipa incepe sa arate precum e el. Sa sufere cand e de suferit, sa se bucure cand e cazul, sa fie precum degetele unei maini. Pentru Dragan, fiecare meci e inca un pas in a explica ce inseamna, cu adevarat, sportul. Dupa ultimul meci, a transmis un mesaj care e musai sa il vada si sa il inteleaga cat mai multa lume. Zice asa:

Dincolo de rezultatul unui meci, castigat sau pierdut, datoria noastra consta in altceva…in dragostea si bucuria pe care le oferim acestor copii frumosi. Sa termina meciul si fetitele acestea merg acasa, rad sau plang, povestesc intre ele cum Irina a prins mingea, cum Amanda a aruncat, cum Olena a driblat…acest lucru este inestimabil. Ca am castigat meciul sau l-am pierdut…asta se uita repede, dar bucuria lor nu se poate uita.
Asta inseamna ā€œUā€ Cluj-Napoca baschet feminim si asta ramane cel putin in memoria mea pentru totdeuna. Restul sunt doar niste cifre pe tabela, niste numere in clasament” E vorba de fetitele din fotografia de mai jos, prezente meci de meci in tribuna.

Mesajul asta imi aminteste de toti prietenii pe care ii vad in tribune. Azi ca si acum 20-30 de ani. In sala, candva aplaudand echipa in care juca Magda si Paula si Tunde si Aurora. Tot in sala, azi, alaturi de Leslie si Misu si Aida si Olena si copila asta senzationala care e Irina Parau. Sau la stadion, candva bucurandu-se de loviturile libere magice ale lui Tim Campeanu, de “rautatea” aia caineasca a lui Ciocan sau unduirile lui Suciu, si tot acolo, pe stadion, si azi, bucurandu-se de Goga, de Micas sau de Tavi Abrudan. Pentru ca ei, suporterii, sunt partea aia uneori invizibila a sportului fara de care totul ar fi degeaba.

Daca nu am fi “defecti”, am vedea ca frumusetea sportului sta in simbioza sportiv-suporter. Cand suporterul se transforma intr-un simplu spectator, simbioza dispare si sportul nu mai e decat o alta forma de manipulare colectiva. Si nu stiu daca asta e calea.

Daca nu am fi, uneori, “defecti”, am lasa deoparte orgolii si vorbe grele si am fi acolo, in sala sau pe stadion, pentru ca cei cu “U” pe piept sa simta ca toate eforturile lor creaza simbioza de care vorbeam. Inca nu e tarziu sa “ne reparam”.

Tichia de margaritar

Nu am scris demult. Am lasat sa treaca vremea rece de afara si, uneori, din suflete. Poate, ca, naiv, ziceam ca se vor schimba si vremurile.

Dar cum naiv nu-s, sa revenim la “trebile” noastre. ca s-au intamplat atatea. Daca la fotbal suntem, cumva, “in grafic” (sunt si aici enorm de multe de imbunatatit), pe la alte sporturi, nu-s toate roz. Ramanand un pic la fotbal, trebuie musai sa remarc Raportul Financiar pe 2017 oferit membrilor cotizanti de catre FC “Universitatea”. Gest atat de rar, desi ar trebui sa fie o normalitate.

Sa mai remarc una din echipele Clubului Sportiv “Universitatea”. Am scris-o si o mai spun o data: echipa de baschet feminin este, cumva, de-a lungul ultimilor 30-40 de ani de istorie a lui “U”, cea mai frumoasa “poveste” in alb si negru. Si pentru ca sunt subiectiv, urmaresc cu acelasi drag evolutia acestei echipe. Cand esti singura echipa din LNBF care nu beneficiezi de “darnicia” Primariilor sau Consiliilor Judetene, sa te clasezi la sfarsitul sezonului regulat pe locul 4, nu e putin lucru. Cum-necum, stie tandemul Dragan-Meda sa faca din orice grup de fete O ECHIPA.

Si uite-asa am facut trecerea spre Clubul Sportiv “Universitatea”. Nimic nou, nimic schimbat. Nu in bine. In schimb a aparut azi o stire: Clubul a cumparat pe strada Deva o cladire ce va avea destinatie camin pentru sportivii “Universitatii”. Cine nu s-ar bucura de o asemenea veste? Cine nu ar zice ca, in sfarsit, se intampla ceva bun si de perspectiva la “U”? Dar…

Suma anuntata este de 900,000 de euro. Si se estimeaza ca mai sunt necesari inca vreo 300,000 de euro pentru amenajare. Una peste alta, 1,200,000 de euro. Vreo 5,600,000 de lei. Bugetul anual al Clubului este de sub 8,000,000 lei. No bun. Ar fi prima intrebare. ca suma aia de 1,2 milioane ar fi cam 70% din buget. Dar hai sa nu fim rai. Nu stim toate amanuntele “tranzactiei”. Poate ca plata e esalonata pe mai multi ani. Poate. Ca la clubul asta e la fel de multa transparenta cat e printr-un gard de inchisoare.

Si totusi. Va amintiti ca in vara trecuta Clubul era somat sa isi plateasca datoriile catre UBB ca daca nu sportivii vor fi evacuati. Nu stiu daca si le-au platit. Stim insa cat costa cazarea unui sportiv. Cam 200 lei/luna.

Acum sa vedem: In cladirea aia de 4 nivele nu ar incapea mai mult de 150 de sportivi (sunt generos cu numarul asta). Sportivii astia ar costa anual clubul vreo 300,000 de lei. No si acum impartiti suma de 5,6 milioane de lei la suma anuala si rezulta vreo 18 ani. Optsprezece…

Nu am luat deloc in calcul costurile anuale de intretinere. Care costuri, nu trebuie sa fi nu stiu ce expert, ca sa realizezi ca ar depasi cei 300,000. Si atunci?

Sa fie clar, in conditii normale, in conditia in care Clubul ar beneficia de un buget care ar asigura in primul rand normalitatea sportiva, a achizitiona acea cladire ar fi un plus. Numai ca in masura in care clubul asigura o masa de 15lei/zi pentru un rugbyst, in masura in care nici o echipa a clubului nu e in stare sa faca o deplasare cu avionul si se chinuie ore si ore in autocar pe soselele patriei, a da 900,000 de euro pe o cladire care in momentul asta necesita alte costuri importante pentru viabilizare mi se pare, no offence, o aroganta de prost gust.

Imi trece prin cap o idee: nu stiti, Vasu intentioneaza cumva sa candideze la ceva alegeri? Nu de alta dar anuntul de azi mi se pare din categoria unor actiuni pre-electorale tipic romanesti. Macar de ar candida! Ar lasa locul liber si, poate, ar veni un manager cu stiinta si cu drag de “U”.

Astea sunt faptele, raman intrebarile. Si gandul ca exact asta ii lipsea unui club la care leitmotivul este “nu am”: TICHIA DE MARGARITAR.

PS: Astept orice amanunte sau informatii care sa ma faca sa imi schimb parerea. Nu e razboiul nimanui aici, nu sunt decat constant cu mine insumi. Si promit sa revin cand voi avea de ce. Pana atunci, ramane tichia la locul ei.