Ziua in care “U” a fost regina Europei

Au fost destule momente in istoria “Universitatii” pe care sa le povestesti nepotilor. Toate impreuna si fiecare in parte inseamna tot atatea momente de frumoase aduceri aminte.

23 ianuarie 1986. Clujul fremata in asteptarea marelui meci. Clujul respira baschet si respira “U”. Erau anii aia, inceputi in 77-78, cand un imens antrenor si un mare om – Nicolae Martin – si fetele sale au facut ca “U” si Clujul sa respire inalta performanta.

Sa revenim la meci. In Cupa Campionilor Europeni, “U” juca in una din cele 2 grupe ale sferturilor de finala. O “Euroliga” de azi mult mai concentrata insa. Adversarele se numeau Levski Spartak Sofia, Partizan Belgrad si Primigi Vicenza. Nume uriase in baschetul feminin european.

In acea seara de iarna, de la ora 18,00, “Universitatea” intalnea Primigi Vicenza. Si nu era un adversar oarecare. Era castigatoarea ultimelor 3 editii ale CCE (1983, 1984 si 1985), o echipa neinvinsa de ani de zile pe plan european. Un Real Madrid feminin.

Niciodata in istoria sa de 25 de ani (in 1986) Sala Sporturilor nu fusese supusa unui asemenea numar de spectatori. Am fost acolo. Am trait meciul ala intre 4,000 de suporteri. Alte mii stateau afara asteptand fie un bilet salvator fie o bresa a militienilor prin care sa se strecoare.

Despre joc se pot scrie romane. Despre ambitie. Despre daruire. Despre talent. Despre comuniunea echipei cu suporterii. Despre un imens si unic profesionist, Baciul Martin, care a reusit “imposibilul”. Pentru ca nu era la indemana aproape nimanui sa bata marea Primigi. In limbajul anului 2019, sa ai un finish cu un “run” de 9-1 (de la 67-71 la 76-72) in finalul unui asemenea meci, este unul din acele momente in care Bunul Dumnezeu a vrut sa puna “U” in fruntea Europei. Si doar pentru o seara.

Din anii aia ne-au ramas asa putine filmari, dar, din fericire, priviti acest final de meci:

Simtiti tensiunea. Simtiti trairile tribunei. Cautati scarile din tribuna. Nu le veti gasi. Erau intesate de suporteri. Priviti-o pe Magda. Marea Magda Pall-Jerebie parea coplesita de miza. Jucatoarea ce facuse deja parte din echipa Europei, jucatoarea cu un bronz si un argint la Universiada (cand competitia asta insemna ceva) traia la unisorn cu cei din sala momentul acela unic. Dibacia lui Martin si o atmosfera de vis a facut posibil acest succes.

In secventele de final vedeti bucuria unei echipe pana la urma de copile. Erau in teren (titulare in secventele de final) Tunde (18 ani), Ildi (17 ani), Paula (20 de ani), Gabi Kiss (20 de ani) si “veterana” Magda Jerebie (23 de ani). Si jucau cu multipla castigatoare a CCE la baschet feminin.

De fapt, pentru ca e nedrept sa nu mentionam intreaga echipa, sa o facem acum: 4-Gabriela Marginean; 5-Paula Misaila; 6-Enyedi Tunde; 7-Virginia Popa; 9-Aurora Dragos; 10-Mariana Badinici; 12- Melania Lefter; 13-Magdalena Jerebie; 14-Manasses Ildiko; 15-Kiss Gabriela. Din tribuna, le vedeti “navalind” pe teren, la final, pe Suzana Sandor, Carmen Costanasiu si Elisabeta Czegledi. Asta doar pentru ca regula bancii atunci era de 10 jucatoare. Si, desigur, cel caruia o sala efervescenta ii scanda numele: minunatul OM si ANTRENOR Nicolae Martin. Alaturi de el Horia Pop.

Au fost anii minune ai baschetului feminin la “U”. Au fost anii cu 12 titluri de Campioana Nationala (intre 1981 si 1993), din care 10 consecutivi. “U” este si azi, in 2019, echipa cu cele mai multe titluri nationale din istoria baschetului feminin romanesc (14). O istorie care arde. O istorie care, la Centenar, innobileaza. Si obliga.

 

Advertisements

“Uistul de bine” versus “U”

Subiectul nu e nou. El revine, din cand in cand, ca si cum nu am avea ceva mai bun de facut.

Se stie ca “U” nu inseamna doar fotbal. Inseamna atatea alte sporturi, individuale sau de echipa. Asa si suporterul “U”ist. Unii prefera doar fotbalul. Altii baschetul. Unii handbalul. “U”istii adevarati prefera “U”. Cu bune si cu rele.

Multe s-au intamplat la “U” de-a lungul istoriei de 100 de ani. Nu au fost mereu bune. Dar toate aceste incercari au cernul. Si, asa precum in viata treci peste momentele mai putin placute, asa si “U”istii. Au stiut ca “U” e mai presus de o zi, o luna, un trofeu sau o persoana. Altfel, “U” nu ar fi atins anul CENTENAR. Ca doar bine nu se poate.

Baschetul la “U” a insemnat mereu in ultimii 40-50 de ani un reper. A adus performante care la fotbal erau mai greu de obtinut. Au creat caractere si oameni. Intotdeauna a fost, imediat dupa fotbal, aproape de inima si sufletul “U”istilor adevarati.

Dupa convulsii si “incercari” de 10-15 ani, echipa de baschet U-BT a revenit, firesc, sub adevarata identitate, cea de la 1919. Oamenii de la aceasta echipa au inteles ca “U” este doar unul, ca e contraproductiv sa ne risipim in false identitati si, totusi, sa ne revendicam din marea familie “U”ista. Tot de atunci a inceput o nefericita controversa. S-a “cerut” imperativ prezenta “ultrasilor” la meciuri ca “ce, noi nu suntem U?”. Aici o sa fac o scurta precizare: cei pe care unii ii numesc “iltrasi” au crescut alaturi de echipa de fotbal. Si au facut-o trecand prin toate incercarile lipsei de performanta. Au ajuns si in liga a patra. Si au fost tot acolo. Pe sate. Cu sutele. Nu s-au dezis niciodata de ceea ce iubesc. Sunt EI, au fost aceeasi. Nu sunt usa de biserica. Nici nu stiu sa fie. Dar au o calitate care ii face unici: nu se vor dezice niciodata de “U”. NICIODATA.

O sa preiau cuvintele unui foarte drag prieten: “…acei “golani” au fost intotdeauna acolo atunci cand SIMBOLULUI i-a fost greu.Ca ei au fost umarul pe care “U” s-a sprijinit si s-a ridicat de fiecare data. Ca acei “golani” au pus pieptul in fata celor care au dorit sa il faca disparut. Precis ca “intelectualul” nu a fost in ianuarie 2009 in strada fiindca era prea frig. Si nici in 2015 la Marsul pentru IDEE fiindca era ocupat cu nevasta…Si pentru el ce era daca “U” nu ar mai fi fost ? Nimic”

E o replica adresata unora care, “Uisti de bine” fiind, se declara oripilati ca la meciul de baschet “U” – CSU Sibiu s-au mai scapat cateva injuraturi. Nasol, nu? Crescuti la Windsor si obisnuiti cu plimbarile prin gradinile Versailles-ului nu suportam niste injuraturi… Ca ne cad greu la stomac. Si “noi” preferam sa nu…Ca noi “venim la sala 95% sa vedem spectacolul din teren”. Vedeti? Aici este diferenta! Ei, “golanii”, “ultrasii”, vin pentru “U”. Nu stiu ei cu totii de alleyup-uri, de pick-and-roll, de buzzer-beater, dar stiu ca acolo, pe teren, sunt niste baieti care au “U” pe piept. Pentru ei e de ajuns. Nu vin intotdeauna. dar vin cand simt ei ca prezenta lor este imperios necesara. Si stiu sa impinga de la spate echipa. Cum au facut si aseara. Ca acel teribil partial de 23-1 nu stiu daca era posibil fara ei si fara sala in picioare. Si sala nu vibra in picioare fara ei. Stim cu totii asta.

Am vazut destule alte meciuri fara ei si stiu cum e. Si nu ma va convinge nimeni ca o “sala ca la teatru” e ceea ce vor baietii aia de pe teren. Asa ca obisnuiti-va, suportati-i si luati tot ce e bun de la ei. Cateva derapaje nu-s gaura in cer. Pentru ca, nu-i asa, daca suntem onesti cu noi insine, le auzi in autobuz, in piata si, in general, in viata. Ca alb si negru e doau “U”. Restul sunt nuante.

#U100 #ImpreunaSuntemU

IN MEMORIAM Szoboszlay Nicolae

                        Motto:Nu am antrenat, am si educat. Avand credinta ca omul nu are doua eu-ri. Cum e in teren, asa e si in viata” – Szoboszlay Nicolae (1925-2019)

Cat e de greu sa scriu textul asta! Desi viata isi urmeaza implacabil calea, desi unde exista inceput intotdeauna exista si un sfarsit, speram ca momentul asta sa vina cat mai tarziu.

In istoria, iata, CENTENARA, a “Universitatii”, au existat generatii si personalitati despre care se va vorbi si la primul Centenar, si la al doilea, si la al oricatelea. Pentru ca au marcat prin prezenta si evolutia lor sportiva si umana simbolul pe care il iubim atat.

Despre Nicolae Szoboszlay – Lay Bacsi se pot scrie tomuri de carti. Omul asta a adunat nu doar repere sportive respectabile ci si o experienta umana impresionanta. Poate ca merita sa fie mai mult in prim plan, in lumina reflectoarelor. E drept, pe vremea aia nu exista explozia informationala de acum, asa ca multe din intamplarile, experientele, amintirile sale se vor duce odata cu Domnia Sa.

Pentru mine, faptul ca am avut onoarea sa ii fiu aproape in ultimii ani, ma innobileaza. Omul asta a fost de o eleganta si o verticalitate cum rar gasesti. Chiar si in generatia era considerat un model de conduita si eleganta. Pentru mine a fost o sursa inepuizabila de informare si amintire. Am avut ocazia sa il insotesc in ultimii ani la “pelerinajul” pe care il facea la mormantul parintilor sai la Orastie de luminatie. An de an. Drumul ala dus-intors era un regal pentru mine. Sa iti povesteasca cineva despre nume precum Ozon, Baratki, Silviu Ploiesteanu, Mircea Luca, Ioanovici, sa o faca din postura de “traitor” al acelor vremuri si ca partener de competitie (pentru ca pentru Lay nu existau adversari ci doar parteneri), credeti-ma, te transpune in acea lume. Intotdeauna ziua aceea a ramas memorabila. Intotdeauna, la intoarcere, faceam un popas la niste rude ale sale la Vintul de Jos, unde urma o alta “runda” de amintiri. Si ajungeam seara acasa cu sentimentul ca am fost si eu “acolo”. Cu Ozon, cu Baratki, cu Petschovschi, cu toti.

O sa va povestesc doar doua intamplari marca “Lay Bacsi”.

Tanar antrenor fiind, au avut deplasare la Oradea. Au primit un autobuz de la Clujana “care facuse razboiul” si, la drum. Pe Piatra Craiului, la coborare, harbul ramane fara frane. Iar dinspre Alesd urcau niste camioane incarcate cu piatra. Toti isi vedeau moartea cu ochii. Cum-necum, soferul a reusit sa tina autobuzul sub control si au ajuns la baza pantei. Unul din jucatori, alb la fata ca si ceilalti, a mai avut puterea sa ii spuna lui Lay: “Lay Bacsi, probabil nu ti-ai dat seama, dar in momentele alea tensionate ti-ai luat palaria si ai pus-o pe cap”. Raspunsul lui Szoboszlay: “Da, m-am gandit ca daca murim in accidentul asta, cand vin sa cerceteze, sa vada ca in autobuzul asta a fost si un domn”

A doua: prin anii 60 a fost convins sa antreneze Corvinul. S-a dus acolo si a primit, pentru un an de antrenorat, o suma ca “prima de instalare”. Treburile nu au mers tocmai bine, echipa nu prea a avut rezultate, si in iarna a hotarat, impreuna cu Conducerea Combinatului de la Hunedoara sa intrerupa contractul. A venit la Cluj, a luat din casa jumatate din suma primita si a dus-o la Hunedoara. “Era nemeritata, eu am stat doar jumatate de an. Aia din Federatie au ras toti, cred ca am fost singurul antrenor din lume care am dat inapoi de bunavoie din banii primiti. Dar nu am putut fi decat cinstit. In primul rand cu mine”.

Am avut bucuria, in ultimii ani, sa il avem oaspete la manifestari ale Asociatiei Sepcile Rosii. La lansarea editiei a doua a cartii “Sepcile Rosii” de Ioan Chirila, Lay Bacsi a strans,probabil, cele mai multe aplauze

La implinirea a 90 de ani de viata, Asociatia Sepcile Rosii a avut onoarea sa il aniverseze si sa ii asculte, din nou, amintirile sale inegalabile. Un scurt pasaj, mai jos:

Am ramas, sufleteste, mai saraci. Sunt convins ca, acolo, sus, s-a alaturat “echipei din ceruri a Universitatii”. Si ca de acolo va veghea la binele “Universitatii”.

O sa ne lipsesti, Lay Bacsi!