Desteptarea

Nu vreau sa fiu “vocea” nimanui. Desi stiu ca sunt vocea multora. Pentru ca, nu-i asa, suntem frumosi si liberi. Iar la “Universitatea”, dintotdeauna, “vocea” suporterilor a fost un element definitoriu. Spun multi ca “U” a supravietuit, in multe momente critice, prin vocea si dedicatia suporterilor care au fost intotdeauna pilonul existentei.

An Centenar. #U100. Multe obiective, multe sperante, multa dorinta de a demonstra ca “U” este Cluj si Clujul este “U”. Nu e deloc surprinzator ca o spun foarte multi din cei care nu sunt (sau nu mai sunt) in Cluj.

Fotbal. “U” Cluj. Liga a doua. Ajunsi aici dupa o resetare de la radacina. Pana acum totul a mers “conform planului”. Promovari succesive din liga a patra in a treia si apoi in Liga a doua. Obiectivul de a ajunge inapoi in Liga Intai in An Centenar este in grafic. “U” a beneficiat, in limita a ce se poate in Romania, de tot ce trebuie pentru a-si indeplini obiectivul final. Si am ajuns aici. Etapa 26, locul trei, multe meciuri frumoase, atmosfera peste liga in care joaca. Pare ca totul este ok, dar nu este. Ce deranjeaza este JOCUL. Daca am castigat unele partide prin dominarea adversarului, in multe altele “ne-a ajutat” ba interventiile portarului, ba cate o sclipire a unora din jucatori, in orice caz, nu JOCUL care sa ofere consistenta. Sa ne intelegem , poti avea un esec dupa un joc in care ai trei bare, doua suturi la milimetru si portarul advers sa respinga miraculos alte cateva situatii. Este insa de netolerat sa ai jocuri in care sa nu tragi la poarta, sa nu ai consistenta in joc si sa te bucuri ca “bine ca s-a terminat asa”. Avem tot ce ne trebuie: staff, lot de jucatori, conditii financiare, etc. Este nevoie doar sa constientizezi, tu conducator, tu staff, tu jucator, ca este vorba de “Universitatea”. Nu e tarziu. Doar ca este nevoie de implicare. Si de darurie. Suporterul “U”ist asta asteapta. Asa a fost dintotdeauna.Daca e cazul, precum legendarul Mircea Luca, bagati capul in bocancul adversarului.

Precum tulnicele metaforice in reintoarcerea din 1945, sa sune DESTEPTAREA. Tuturor celor implicati sa le sune ca o necesara adunare. “U” este ceea ce este pentru ca, in momente mai putin faste, “tulnicele” au sunat. Este prea mult? Credeti ca e peste puterea voastra? Lasati pe altii!

Nu voi incheia inainte de a aminti un episod. Ati ramas datori! V-a asteptat lumea la actiunea de impadurire a ceea ce suporterii, cu inegalabila candoare, au numit “Padurea “U”nor Inimi Romanesti”. Ati preferat sa va trimiteti “reprezentantii”. Onorabili si ei. Dar atat. V-ati “protejat” gleznele si fizicul pentru meciul de aseara. Si “ati dat-o in gard”. Ne sunteti datori. le sunteti datori zecilor de copii care v-au asteptat. Si care, in aceeasi seara, v-au tinut strans la sufletul lor curat.

Nu ma pot opri sa nu remarc, la aceeasi actiune pornita din sufletul generos al lui Radu Tenter, ca baschetbalistii “Universitatii” au fost toti. Ma iertati ca intreb, daca Dykes poate, Goga de ce nu poate? Daca Torok poate, Sepsi de ce nu poate? Numa’ intreb. Poate ca de aia au jucat in halul ala, ca or fi fost “obositi”. Zambim amar si ne punem intrebari.

Nimic nu e compromis, nimic nu e prea tarziu. De la presedinte la magazioner, de la portar la ultima rezerva, sta in puterile lor sa arate ca “noi suntem Universitatea”. Inca suntem optimisti.

#ImpreunaSuntemU

Advertisements

Darul lui Radu

Oare ai stiut, copile, cat esti de iubit?

Ti-as spune multe despre ziua de azi. Ca sunt atatea! Nu cred ca pot, insa, sa cuprind in cateva cuvinte toate trairile si toata emotia. Asa ca o sa iti spun, Radule, ca tu, azi, ai oferit, generos asa  cum te stie toata lumea, cel mai frumos dar.

Ai vrut, Radule, sa fim laolalta. Ca un pumn strans. Ai vrut, Radule, sa fim uniti si sa ne uitam fiecare in stanga si in dreapta sa, la cel si cea care e alaturi, umar langa umar, gand langa gand, ideal langa ideal. Sa realizam ce multi si ce puternici suntem impreuna, cand simtim ca cel din dreapta sau stanga, cel din fata sau din spate, toti, gandim si simtim la fel. Ai vrut, tu, Radule, sa ne oferi darul asta al unitatii. Si stiu ca o sa veghezi sa fie asa. Sa ramana asa. Ne-ai unit, Radule!

Stim cu totii ca Radu nu a plecat. E in fiecare dintre noi, alaturi de fiecare. De fiecare data si in fata si in spate si la dreapta si la stanga, va fi, un pic, si Radu. Radu nost’ se “conjuga” doar la prezent si la viitor.

Radule, maine avem meci. Ne vedem la Oradea!

Radu nost’

Ti-am spus. Ti-am scris. Te-am rugat. Eu stiu ca ne-ai auzit si ne-ai vazut. De aia ai zis tu ca e momentul sa ne strangi pe TOTI in jurul tau.

Era sa gresesc. Sa spun ca “ne-ai fost drag”. Nu-i adevarat, nu pot folosi verbul la trecut. Pentru ca esti aici, langa noi. Si stiu ca iti place asta.

Nu stiu de ce mi-e asa greu, copile, sa scriu randurile astea. Poate pentru ca nu trebuiau scrise. Sau, poate, pentru ca nu-s in stare sa te “conjug” la trecut. Asa ca nu o sa mai “conjug” deloc. Pentru ca… “U”.

Numa’ ceva te rog. Spune-i lui tata ca suntem bine. Ca “U” e bine. Ca am ramas familia aia pe care o stia.

Of, copile….

Zilele astea, doar RADU

Indemn de la unul din marii sufletisti ai Peluzei Sepcile Rosii: “Daca ați avut o experiență frumoasă cu Radu, vă rog să o lăsați într-un comentariu.”

Zic ca merita sa o spun aici: In Polivalenta, la un meci al lui U-BT, Marcel antrenor. Nu stiu cu cine jucam, stiu ca ceva era nasol in momentul ala in teren. Cum ma mai ia gura pe dinainte, rabufnesc si strig una: “Hai ma Marcele, da-o in p…., fa dracului ceva”. De langa mine ma trage discret de maneca Misan si imi sopteste: “Mai incet ma, ca Radu e la doua randuri in fata”. M-am oprit oarecum rusinat.

In pauza, ma trezesc cu Radu langa mine: “V-am auzit, am auzit si ce a zis dnul Misan, dati-i pace, ziceti ce simtiti. Numa’ sa nu il injurati. Il injur eu destul!”. Si a zambit larg si cumva complice. Asa cum l-am vazut de fiecare data. Pentru ca copilului asta nu i-a lipsit niciodata zambetul si optimismul.

Hai, ma copile, mai zambeste o data!

Pentru Radu, pentru NOI toti

A fost doar un meci de fotbal de liga a doua. Unul “aruncat” intr-o dupa-amiaza de luni din obscure interese televizistice. Dar unul in care emotia, trairile, bucuria unora si tristetea altora au fost, pana la urma, explicatia atasamentului.

Sigur, unora trebuie sa le “desenezi” ca sa priceapa. Decizia comuna a celor doua galerii de a intra in tribuna doar in min.15 s-a datorat modului aberant in care “unii” inteleg sa programeze meciuri. In timpul saptamanii, la ore la care, probabil nici macar toti suporterii “Universitatii” care doreau nu au ajuns la meci, d-apoi timisorenii care aveau de parcurs 320 de kilometri pe “drumurile patriei”.

Gaeria lui “Poli”

Spre lauda lor, cele doua galerii au fost solidare si au mai transmis un semnal “maharilor” de la televiziuni. Probabil se va ajunge sa se joace cu stadioane goale. Desi ma gandesc ca asta e o “normalitate” pentru televiziuni, vezi audientele de toata jena din liga intai.

Sa revenim la emotia acestei seri. Doua galerii frumoase, numeroase si un public cald. Vreo 5,000 in total. Cam cat in 3-4 meciuri la “campioana to be”. Ca daca nu e traditie, nu e emotie, nu e sentimentul apartenentei, degeaba. Nu degeaba s-au intalnit in seara asta cele doar doua echipe care au “membri sustinatori” in structurile oficiale.

Galeria “Universitatii”

Sigur, emotia a fost puternica si datorita momentului dramatic prin care trece Radu Tenter. In lupta lui a auzit si a vazut totul. Si scandarile, si mesajele Peluzei Sepcile Rosii, si mesajul echipei afisat la sfarsit, dar si pe acela al timisorenilor (toata admiratia pentru felul in care au stiut sa fie solidari). Emotia traita azi, cand “unul de-al tau” e in necaz o poti vedea doar in asemenea meciuri. In care se intalnesc adevarate simboluri si adevarate repere ale celor doua comunitati.

Pentru Radu Tenter. Fa, Doamne, o minune!

Toata aceasta seara a mai insemnat ceva: o lectie pentru toate mimozele si toti mimozii care “nu imi pot aduce, Domle, copilul la stadion ca aia injura”. Doua galerii frumoase s-au respectat reciproc si nu am auzit decat cantece si scandari. Si aplauze, multe aplauze adresate celeilalte parti. Pentru ca, nu-i asa, cand iti vezi e echipa ta, cand vii la meci pentru echipa ta, cand nu provoci, ai parte de respect. Un meci poate fi castigat sau pierdut, poti avea sansa sau nu, poti fi nepregatit sau depasit de adversar, dar atasamentul peluzei va ramane intact. Atata timp cat respecti sportul. Si partenerul de competitie. Si tribuna.

Pentru toata emotia asta traita impreuna, pentru frumusetea din tribuna, multumesc “U”, multumesc “Poli”!

 

Scrisoare aproape deschisa

Mi s-a spus ca degeaba ma zbat, ca soarta CS “Universitatea” Cluj e aproape pecetluita. De cand e pe mana actualei conduceri nu s-a intamplat nimic notabil. Decat o continua zbatere de a exista.

Acum, sigur, e posibil sa fiu contrat cu argumentul vorbelor profesorului Hatieganu. Sigur, vorbele alea sunt inaltatoare. Si mobilizatoare. Sa nu uitam insa ca sunt vorbele anilor ’30. Ca acum suntem cu aproape 90 de ani mai tarziu. Si ca lumea se schimba. E drept, obiectivele de a crea oameni sanatosi, de a cultiva camaraderia si nu ura sunt obiective mereu valabile. Numai ca in anul de gratie 2019 ele trebuie sa fie insotite de performanta. Nu cu orice pret, desigur. Nu vanzandu-ti sufletul, dar constienti fiind ca finalitatea unui act sportiv este performanta si nu existenta.

Durerea mare vine de la tot ce inseamna organizare la CS “Universitatea”. De la numarul imens de sectii (21 parca), de la felul halucinant in care sunt gestionate echipe si sporturi care au impact total diferit in comunitate si in lumea sportului. Cand imparti egalitarist, cu criterii de sorginte comunistoida resurse (si asa limitate) nu faci decat sa “omori” orice speranta. Si sa te “multumesti” cu simpla existenta.

Echipele de jocuri sportive ale “Universitatii” sunt marea dezamagire. Niciodata nu au fost in halul asta. Mai mereu, intre ele, exista una sau doua care performau. Si mai spalau din imaginea prafuita, vetusta, a lui “U”. Ca era handbal fete (mai des) sau baschet fete (mai rar), ca era rugby (la inceputul anilor 2000), mereu au fost echipe performante.

Acum? Un DEZASTRU absolut. Doar de dragul statisticii sa mentionam starea lor actuala: Handbal feminin: 2 victorii si 14 infrangeri. Handbal masculin: 20 de infrangeri in 20 de etape. Baschet feminin: 3 victorii si 16 infrangeri. Baschet masculin: 2 victorii si 19 infrangeri. Volei feminin: 3 victorii si 10 infrangeri. Volei masculin: 1 victorie si 15 infrangeri. Rugby: 1 victorie, un egal si 4 infrangeri. Cam asta e. Numarul infrangerilor este de 98. Dintr-un total de 111 meciuri disputate. Uluitor!

Se intampla toate astea in Anul CENTENAR al “Universitatii”. Si pe nimeni nu intereseaza. Sau pe prea putini. In sporturile de sala intalnesti in Horea Demian o deznadejde absoluta. Si NU, nu sunt de vina sportivii. Pentru ei am intreaga admiratie. Se lupta, fiecare, in conditii absolut jalnice. Lupta inegala si dezarmanta pana la urma.

Orice si oricand intrebi, raspunsul e unul singur: “Nu sunt bani”. Raspuns care e corect doar tehnic, contabil. Pentru ca apoi vin intrebarile firesti si cu adevarat importante:

  • de ce CS “Universitatea” are atatea sectii care nu au nici o vizibilitate si nu au nici o sansa de a atrage resurse si a genera venituri?
  • cum e posibil ca un club de talia si numele “Universitatii” sa nu atraga nici un fel de parteneriat din mediul privat?
  • de ce nu e analizata niciodata starea (“halul”) in care se afla echipele sportive ale lui “U”? Avem un Consiliu de Administratie. Pe hartie. In realitate nu exista decat bunul plac al unei conduceri executive unipersonale.
  • daca “nu sunt bani” si nu esti in stare sa atragi resurse suficiente, de ce nu pleci, Dle Director? De ce nu lasi pe altul care, poate, e mai priceput, care are stiinta “managementului sportiv” adaptat anului 2019? Chiar crezi ca se poate face performanta cu “indemnizatie de efort” de 700-800 de lei lunar?

Cred ca fiecare poate adauga intrebari similare. Intrebarea este de ce asa putini o fac. Daca acum, in anul Centenarului, nu ne intereseaza soarta “Universitatii”, aproape ne meritam starea de deznadejde.

Scrisoarea asta “aproape” deschisa nu e adresata conducerii CS “Universitatea”. Ca de la ei nu exista nici o asteptare. E adresata fiecaruia dintre voi. Cei care suferiti si traiti inca cu “U” in suflet.

#ImpreunaSuntemU