Greseala finala?

Dupa ce am dat vestea trista despre echipa de baschet feminin, dupa efectul de “breaking news”, sa revenim la subiect, pentru ca lucrurile, evident, nu pot ramane asa.

Despre decizia luata de Vasu, doar cateva vorbe:

Luata de Vasu” este un adevar absolut. Pentru ca, asa e, Consiliul de Administratie habar nu a avut. Presedintele CA e in strainanate, Dnul Gombos (deja cu declaratii publice) spune ca asa ceva nu s-a discutat. Mai mult, ca i s-a argumentat ca “nu scrie nicaieri ca trebuie sa consult CA”. No bine. Vom reveni.

Aproape simultan cu anuntul de pe site-ul clubului, apare un articol pe cjsport.ro (AICI). Si-a gasit, adica, o trompeta. Cum mereu isi gaseste omul asta prin presa clujeana. Acolo, in articol adica, se dau mai multe detalii. Vasu tace, dar vorbesc cei de la NBS. Despre “megacunoscutul” Cristian Chisiu nu stim aproape nimic. Ba nu, stim ca acum vreo luna umbla pe la echipa de U12 fete de la U-BT sa le ia copilele, spunand ca “si asa NBS se va unifica cu U-BT”. Pe buneeeee???? Si asta va fi manager de echipa de liga intai? Si va negocia cu jucatoare si impresari? Pai…. nu prea, ca… “ Ideea noastră este să folosim în continuare jucătoare formate în pepiniera proprie și din țară. Vrem să facem performanță bazată pe forțe proprii. O să avem nevoie și de aportul unor jucătoare cu experiență, poate chiar și din altă țară, dar asta rămâne de văzut în funcție de mai mulți factori” Serios??????? “Performanta pe forte proprii“? Nu va suna cunoscut? Cam asa propovaduia Vasu mereu. “Poate chiar si din alta tara“. Ce chestie, doar “poate”, dar asta, nu-i asa, “ramane de vazut“. Oare va dati seama ce manager competent “si-a luat” Vasu? Despre declaratiile lui Carmin Popa nu spun nimic, din respect pentru fostul sportiv de performanta. Se spune ca asta a fost visul lui. Uneori insa, visele se transforma in cosmaruri.

Si tot despre “”decizia lui Vasu”: Ok, ai decis asa. Ai adresat undeva, cumva, macar un cuvant de multumire pentru cei care in trei ani ti-au bagat o caruta de bani in club prin punctajele echipei? Ca “ala rau cu gura mare” e persona non-grata, inteleg, dar pentru Dragan Petricevici si Milan Medvedj nu ai gasit, director de opereta proasta ce esti, nici un “multumesc”? Si esti directorul unui club de sorginte academica? Halal!

Va dati seama ce ar urma. “U” Cluj va juca in toamna cu echipa de U18 de la NBS. Cu copilele de 18 ani adica, vicecaqmpioane nationale la categoria asta. Ce ma intreb eu (si nu se intreaba directorul si “megamanagerul” si in egala masura antrenorul, este cum va fi sa distrugi carierele unor copile poate promitatoare? Ca daca le bagi la joc, vor pierde cu 40-50-60 de puncte diferenta. Cum sa le faci sa creasca mental? Cum sa le “construiesti” o cariera distrugandu-le psihic? :La asta s-a gandit cineva?

Eu unul o spun raspicat: sper ca asta sa fi fost greseala fatala a lui Ovidiu Vasu. Felul arogant in care toate deciziile le ia el de capul lui, faptul ca demisioneaza membri din CA, faptul ca presedintele CA il face “batut in cap”, poate ca toate astea vor declansa ceva.

“U” Cluj, locul 4, final de sezon 2017-2018.

Pana atunci, daca ditamai Clubul Sportiv “Universitatea” Cluj nu catadicseste, o spun eu: Multumim Liviu Alexa, Multumim Dragan Petricevic, Multumim Meda! Pata asta este si pe obrazul nostru.

PS: Inteleg ca Dnul Sorin Grozav, presedintele CA a anuntat pentru joi o sedinta a Consiliului de Administratie. Cred ca este absolut OBLIGATORIU ca la sedinta asta sa participe si reprezentanti ai suporterilor. Ca e momentul SA VORBIM.

#ImpreunaSuntemU

 

Advertisements

“U”-BT baschet feminin. E MUSAI!

M-am oprit din orice alta activitate pentru ca azi a aparut vestea pe care nu o doream nici in cele mai negre cosmaruri. Ovidiu Vasu “a infrant”.

Da, “a infrant” orice idee de performanta, orice bun simt si orice logica. “Si-a luat inapoi” echipa de baschet feminin. Da, echipa aia cu 14 titluri nationale si prezente multiple in Cupe Europene, echipa aia in care au stralucit  Magda, Paula, Aurora, Tunde, Svetlana si atatea si atatea campioane. A manjit o istorie si un simbol.

Ca sa stiti despre ce vorbesc, ia priviti:

In comunicatul asta sinistru are tupeul sa vorbeasca de “performanta”. Stie el ce e performanta? A “performat” vreodata vreo echipa aflata in mana lui?

Cand, acum trei ani, a inceput acest frumos proiect, am fost sceptic. Pentru ca erau atatia ani de nerealizari, pentru ca era Alexa cu bubele lui, pentru ca… pentru ca…

In cei trei ani, echipa a cumulat o finala de Campionat National (2017) si o semifinala (2018). Adica lucruri nemaiintalnite la “U” de vreo 15 ani. Parea ca e momentul unei renasteri de care cei mai batrani se bucurau si cei tineri invatau. Nu a fost bine. Pai nu, ca “aia de la bashet fete” nu mai faceau sluj la Vasu, nu mai stateau drepti in fata lui. Ma si gandesc cum era sa se intample asta cu Dragan Petricevic? Sau cu Meda? Si atunci, Vasu “a mutat”. A aratat cine-i “seful”. Pur si simplu “si-a luat echipa inapoi”. Bine, ideea de echipa, ca echipa nu mai exista. Si se mai si lauda cu asta…

Bun, daca suntem atat de impotenti ca nu il putem clinti pe matusalemicul Vasu, trebuie sa gandim altceva. pentru ca, acolo la Vasu, nu mai e “U”. Eventual e “VasU”. Ce e de facut?

Au demonstrat de ataia ani ca stiu ce inseamna un management performant. Au cucerit Campionate, Cupe si Supercupe. Au strans in jurul lor cam tot ce e mai bun. Si, lucru mare , nu “au infrant”. “U”-BT a avut taria si inteligenta sa revina sub umbrela marcii originare a lui “U”. La “U”-BT exista in acest moment Aurora Dragos. Si Simona Musat. Si Mioara Iurian. Doar trei din multele fete care au stiut si au simtit ce inseamna “U” Cluj. Exista fundatia. E MUSAI ca “U”-BT sa preia tot ce inseamna “U” Cluj-baschet feminin. Pentru ca, sunt sigur, Clujul vrea ca istoria acestei echipe sa nu se scalde in mediocritatea pe care unul ca Vasu e pe cale sa o readuca. E MUSAI! “U”-BT baschet masculin si “U”-BT baschet feminin inseamna “U” in cea mai curata forma a sa. Daca vrem sa cinstim toate generatiile de “U”iste (si sunt asa multe ca mi-e frica de orice insiruire ca sigur uit pe cineva) E ABSOLUT OBLIGATORIU ca “U”-BT sa fie catalizatorul ambelor echipe. Manusa e aruncata, daca vreti sa sa dovediti cu adevarat ca sunteti integri, ca sunteti cu adevarat pastratorii traditiei simbolului “U”, construiti “U”-BT baschet feminin. “U”istii vor fi alaturi de voi!

#ImpreunaSuntemU

Intrebari care “ard”

Chiar daca sunt cam gura sparta, aici, in scris, am incercat sa fiu mai ponderat in exprimare si sa nu dau frau liber tututor vorbelor care imi vin “din prima”.

Cred insa ca de data asta o sa fiu mai “contondent”. Ca eu unul M-AM SATURAT! Poate ca nu doar eu. SPER ca nu doar eu. Imi asum sa fiu “vocea” celor care gandesc ca mine dar tac.

Spune un prieten pe care il pretuiesc: “In an centenar, echipele Clubului “Universitatea” ar trebui sa defileze prin campionate si sa onoreze evenimentul. Cand colo toate se bat la retrogradare“. Nu o puteam spune mai bine.

“Cosmarul Uistilor” e pe cale sa se infaptuiasca. Clubul se duce in jos. De tot. An de an ni se tot spune ca atat se poate, ca nu se poate mai mult, ca “noi suntem pepiniera pentru altii”. Si atunci intreb: DE CE sa fim pepeniera? Ce, suntem ferma Steluta? Pepiniera? Si ce “prducem”? Pepeni? Ceapa? Puieti de salcii plangatoare?

Am spus-o de atatea ori, totul se reduce la managementul clubului. Care este incapabil sa “produca” mai mult. Care nu face nimic si produce nimic. Nu mai reiau idei deja spuse, cu sectii care mai de care mai exotice si mai inexistente in peisajul sportiv, cu o diluare bugetara din care nimeni nu primeste destul, cu o incapacitate endemica de a aduce langa club un partener/parteneri care sa intregeasca un buget considerat insuficient.

De cate ori sa o mai spun ca vizibilitatea e data de echipele de jocuri sportive? Ca degeaba iei medalii la hectar la scrabble, la box feminin sau la fitness, degeaba ne umpli newsfeed-ul retelelor cu multilple cupe si medalii la sporturi si competitii de care au auzit doar cei ce participa, daca echipele de jocuri sunt tinute la limita subzistentei. Stim si de ce. Demult ar fi renuntat la echipe dar, ce sa vezi, astea sunt la sporturi olimpice si prin simpla lor existenta aduc puncte multe in evluarea anuala a Ministerului. Pai da, le tinem doar cat sa existe.

Pentru ca “tortul” sa fie plin de frisca umilintei, aud ca singura echipa care a facut performanta, e in pragul disolutiei. Da, echipa lui Magda Jerebie, a Paulei Misaila, a Aurorei Dragos si a Virginiei Popa, isi va pierde conducerea, antrenorul si, ca atare, sponsorii. Este, cu alte cuvinte, in pragul colapsului. Cred ca e vremea sa nu ne mai ascundem (eu si voi, cititorii) dupa cires si sa o spunem direct: mereu si de catre multi s-a spus ca “asta e echipa lui Alexa” ca un fel de “scuza” penibila pentru neimplicare. Da, stim. Alexa e un tip complicat, buruienos in exprimare uneori, cu bubele lui (care dintre noi nu le are pe ale sale?). Numai ca echipa asta fanion, cea cu 14 titluri nationale nu o duce Alexa in sufrageria proprie, nu o face vector de imagine (cum s-a speculat). Vrem nu vrem, ne place sau nu, a facut dintr-un proiect utopic unul cu realizari. Echipa asta a jucat o finala nationala si o semifinala, asta in doar trei ani. Dupa ce vreo 15 ani de “onesta pastorire” directa a Clubului a fost invizibila si fara importanta in peisajul sportiv. Inteleg multe, pot intelege suparari si revolte la adresa unui limbaj mai colorat, dar, pentru Dumnezeu, este vorba despre “U”. Cum, Doamne, tu ditamai conducator sa iti dai in judecata propriul colaborator, cel care a adus echipei 70% din buget in fiecare din astia trei ani? Cat de mizerabila poate fi o asemenea atitudine? Orice neintelegeri sau certuri or fi, rezolva-le naibii in interesul lui “U”.

“U” Cluj, locul 4, final de sezon 2017-2018.

Cu echipe slabe si manageri nesemnificativi, cu sportivi platiti ca niste amatori, clubul asta e numai bun sa fie o feuda. Cam asa arata din exterior. Nu exista nici un argument, absolut niciunul, ca nu ar fi asa.

Mi s-a spus personal ca sunt asteptat de conducere “sa mi se explice”, Pardon, eu sunt nimeni, nu mie trebuie sa mi se dea explicatii. Ci “prostilor” alora care cred ca “U” este o valoare a orasului, un simborl ce anul viitor ajunge la Centenar. Lor, nu mie, le datoreaza o conducere incremenita in vreme raspunsuri. Alora care platesc bilet. Si alora care nu mai platesc, ca nu mai vin. Scarbiti de halul in care a ajuns Clubul Sportiv “Universitatea”.

Consemnez: volei feminin – locurile 7-10 (din 10); volei masculin – locul 10 (din 12); handbal feminin – locul 10 (din 14); handbal masculin – locul 3 in liga a doua; rugby masculin – locul 6 (din 6); rugby feminin – locul 3 (din 3).

Baschet feminin – locul 2 (din 12) in 2017, locul 4 (din 10) in 2018. Pai no, sa nu ii dam in cap? Nu vedeti ca nu e “in trendul” celorlalte rezultate?

Grav este ca acesta conducere a Clubului pare batuta in cuie. S-a argumentat de multe ori ca “mai mult nu se poate”. Serios? Poate altul poate. Poate altul, cu drag de “U” si cu mai multa stiinta, ar putea! Ce motive, ce interese, ce scopuri exista in a perpetua o stare si un management de mandra minune?

Dragi “U”isti, vine Centenarul. Va place cum arata CS “Universitatea”? Daca nu, e cazul sa intrebe fiecare. Ce facem cu “U”? Ca daca nu, mai ramane doar urarea:

Noapte buna, dragi “U”isti.

 

… si LA GREU

#PentruNoiDoarUClujConteaza, #CuUSiLaBineSiLaGreu. Sloganuri care definesc dragostea si atasamentul pentru culorile alb-negru. Astea si atatea altele, cu care ne mandrim.

“Si la bine SI LA GREU” este definitia universala a unui suporter atasat si devotat. Nu musai ultras, nu musai cel pentru care “Mama, te iubesc dar nu ca pe U” e religie. Doar atasat si devotat.

Ei bine, dragi prieteni, cand vorbim de “baschet a la Cluj” e vorba de “U”. Stim, nu ne indoim, “U” este un simbol iubit in Cluj si aiurea. E plin orasul de masini cu fanion cu “U”, s-a umplut facebook-ul zilele trecute de rememorarea acelui moment unic din 31 mai 2015, cand “U” a reusit sa ofere tarii o lectie de devotament si atasament. Cand, o echipa retrogradata si a nimanui, juca o finala de Cupa Romaniei, neavand practic nici o sansa la trofeu. Ne-am mandrit cu noi, ne-au laudat altii, am fost parte dintr-o clipa de istorie a lui “U”. Am fost mandri. Si meritam clipa aia.

Ei bine, azi am trait o stare exact opusa. Si am realizat ca orasul asta e stapanit tot mai mult de o uriasa IPOCRIZIE. A fost mare tristetea si dezamagirea ratarii finalei la baschet. Mai ales ca porneam din pozitia de campioana, cu promisiuni si teluri marete. Ei si? Am uitat asa usor vorbele lui iuliu Hatieganu? Am uitat ca “U” e a noastra SI LA BINE SI LA GREU?

Tot sezonul a existat o “disputa” intre unii mult prea sensibili de o vorba mai grea venita dinspre galerie si acei patimasi care stiu doar sa isi dea plamanii pentru “U”. Am auzit multe. “Sala nu e stadion“, “Decat asa mai bine fara“, “Si noi cantam si scandam si nu avem nevoie de aia de la fotbal, care-s niste nespalati, imputiti, etc“. Cam asa a fost. Ca adevarul a fost departe de “ingenuitatea” unora, a fost vizibil. Sala e stadionul baschetbalistilor. Cine nu intelege asta, ori se face ori nu intelege ce inseamna sport. Iar dovada a venit repede. La meciul de azi, meci al dezamagitilor din Cluj si Sibiu, am avut dovada ipocriziei maxime. Unde ati fost, mamici si tatici care spuneati obsesiv ca “nu puteti veni cu copiii ca aud prostii”? (de parca la scoala, pe strada, in parc, in autobuz aud doar discursuri academice!). Unde sunteti, aia si alea care spuneati ca “noi cantam si scandam civilizat”? V-ati luat o pauza? A “picat” finala si gata? Nu se mai ridica echipa asta la “inaltele voastre exigente”?

Nu trebuie multe scoli si mare capacitate de analiza ca sa intelegi ca asta e spre ce se indreapta Clujul sportiv: spre o inadmisibila ipocrizie! La baschet fete nu mergeti ca e “a lui Alexa” (de parca ati fi dat voi vreun ban in locul celor adusi de el). La handbal fete sunt aceeasi 200-300 “ca echipa e la retrogradare” (dar “va place” handbalul si va inghesuiti sa faceti selfieuri cu Neagu sau Ungureanu). La volei nu cred sa fi pus vreodata piciorul in sala ca “ce sport mai e si ala”. La fotbal strambati din nas. Ca no, “e doar liga a treia, ca acolo e galeria care injura si dau cu bombe si fumigene”. As putea sa continui. Dar nu o fac. Pentru ca mi-e sila. Ma uit prin tara la orase care nu au nici pe departe infrastructura sportiva care e la Cluj. Habar nu aveti cum e sa stai in tribuna la Zalau, sau pe stadion la Brasov sau Tg.Jiu.

Asta e o boala romaneasca. Este vorba aia cu “la placinte inainte…”. Cam asa si cu multii iubitori de “U” si de sport. Daca nu ma credeti,priviti fotografiile. Sunt de la momentul prezentarii echipelor. Adica cu 3 minute inainte de fluierul de start. Site-ul FIBA zice ca au fost 1,500 de spectatori. Mira-m-as sa fi fost 1,000.

Si la sibieni s-a simtit o diluare. Dar macar aia s-au strans 40 de oameni sa vina intr-o deplasare la un meci la fel de trist si pentru ei.

PS: va asteptam cu proxima vizita a Simonei Halep sau a Cristinei Neagu. Ca, nu-i asa, “Clujul sustine nationala Romaniei”.

Noapte buna, prieteni!

#ViataAstaTinCuU

Ganduri de duminica

Dintotdeauna la “U” a fost asa. Dintotdeauna au existat suisuri si coborasuri. De cand ma stiu si de cand va stiti! Poate ca parte din farmecul inconfundabil vine exact de aici, de la lipsa de liniaritate. La “U” au fost nenumarate “momente zero”. Zero adica pornire, dar si zero ala negru al lipsei oricarei sperante.

Lasam pasarea Phoenix sa doarma linistita, dar stim ca intotdeauna exista renastere. Ca altfel nu se poate. Pentru ca la “U” e viata. E o viata “imprumutata” crampeie din viata fiecaruia din cei ce simt “U”. Si cum ei transmit de la unul la altul, de la bunic, la tata, la copil, viata e fara sfarsit.

Participand azi la un eveniment fericit din familia unui drag prieten, am simtit asta. Ne-am gandit noi, o mana de “batrani Uisti” ca e locul si momentul sa cantam un “Slava tie, studentie” de dragul lor, al familiei lor si da, de dragul nostru. Pentru ca fara “U” eram, mana asta de oameni, niste necunoscuti care trec pe strada ignorandu-se. “U” ne-a unit si ne-a legat. Infinit mai mult decat doar pe stadion sau in sala. Eram, cum spun, o mana. Si am inceput sa cantam. Imnul de suflet al “Universitatii”. Bucuria mare a fost cand am vazut ca dupa cateva clipe s-au alaturat multe voci pe care eu, personal, nu ii cunosteam. Multi, majoritatea. Intre ei, multi tineri. Am inteles ca in asta consta forta si identitatea de simbol. In capacitatea perpetua de regenerare. In capacitatea de a atrage. In felul unic in care simbolul asta pe care unii l-ar vrea sters din istorie, se regenereaza. Mereu si mereu.

#ImpreunaSuntemU. Succes in viata, Sorana si Adrian!

100,000

Nu sunt “blogger”. Nu sunt un profesionist al scrisului. Imi place doar ca uneori sa impartasesc cu voi, prietenii mei, ceea ce gandesc.

Ceea ce am inceput in noiembrie 2012 a ajuns azi la o borna aniversara. Chiar azi, cand am scris despre “Intoarcerea la adevar”. Chiar azi… Si chiar despre adevar e vorba.

100,000 de citiri. Stiu, nu-s “unici”, nu ma bat in “rating”, nici nu urmaresc asta. Va asigur, dragi prieteni, ca tot ce am scris, de la primul titlu pana la ultimul punct, reprezinta ceea ce gandesc. Nu am fost, nu o sa fiu, niciodata, a cuiva. Ba nu, gresesc. O sa fiu. Prietenul adevarului. Asa cum il percep eu.

Pentru ca… “U”. Va multumesc!

Despre intoarcerea la adevar

Intotdeauna am fost mandru ca am prieteni destepti. Si ma bucur ca pot impartasi cu voi gandurile lor.

Spune Dan Andreica, viseuanul-baimarean indragostit de “U”:

“Am început in 2016 cu un 12-0, încheiem azi cu un 7-0. Au fost cei mai romantici ani din istoria nouă a lui “U”. Au fost meciuri în care uneori la marginea terenului s-au mâncat mici si s-a băut bere, în care s-au bătut recorduri la numărul de spectatori (chiar și pt liga 1, câteodată), în care jucatorii oaspeti s-au pozat cu galeria lui “U”, în care s-au blocat drumuri comunale si sătești, în care s-au ridicat tribune si s-au vopsit gardurile si pomii pentru că “vine U”… Au fost 2 ani relaxați, cu scoruri fluviu si fara emotii, cum probabil n-au mai fost si nu vor mai fi la “U”. … A fost frumos! Acum s-a terminat cu joaca, încep lucrurile serioase. Dar distracția nu e nici pe departe gata, pt că ne așteaptă o liga 2 cum la fel, probabil, nu a mai fost in istorie – FC Argeș, Farul, UTA, Poli, Petrolul, Oțelul, poate Jiul Petroșani vor fi și ele toate acolo. Liga 1 poate să mai aștepte, deocamdată mai vrem să ne bucurăm de fotbal adevărat!

Nu cred ca poate fi sintetizat mai bine astia doi ani decat acel “s-au ridicat tribune si s-au vopsit gardurile si pomii pentru că vine U”. Pentru ca DA, poate ca asta e cel mai mare castig al celor doua sezoane. “U” a redescoperit boemia si lumea a redescoperit farmecul si frumusetea comuniunii cu “U”. Cand insa au avut ocazia sa isi demonstreze profesionismul si valoarea, au facut-o cu varf si indesat. Meciul cu Dinamo din cupa a aratat ca acest club nascut din nimic, doar cu vointa de a pastra un simbol viu, a stiut sa se “bata” si sa bucure. A stiut sa adune peste 10,000 de suporteri, a stiut si a fost egal cu o echipa cu buget de multe milioane.

Au fost, probabil, cei mai frumosi doi ani de la Diktat incoace. Nu intamplator, poate, asta s-a intamplat in preajma si in anul Centenarului National. Pentru ca asa s-a nasut “U”. O spune seniorul scriitor indragostit de “U” Mircea Tomus, in, poate, cea mai incarcata de semnificatii vizite pe care “U”istii au facut-o anul asta, cea de la Avrig: “Onisifor Ghibu, reprezentantul pentru Cluj al Consiliului Dirigent de după 1 Decembrie 1918, a decis, împreună cu reprezentanții locali, primele masuri pentru Clujul românesc: înființarea unei Universitati Românești, a Operei Romane si a unei echipe de fotbal. Si s-a născut “Universitatea” Cluj. Simbolul unor inimi românești!”

Sunt atatea repere si amintiri nepretuite in acesti doi ani: prima deplasare, la Gilau, meciul-spectacol din barajul de promovare de la Tg.Lapus, mocirla de la Galda, meciul jucat sub Fagarasul inca acoperit de zapada de la Avrig…Peste toate, personal, imbratisarea unui vechi cunoscut, la Iernut, cu acel “in sfarsit ati ajuns si la noi! De azi, terenul asta se poate numi stadion!

Inainte de orice, “U” a fost si va ramane o stare de spirit. Nu poti uita vorbele intemeietorului, dar trebuie sa fi, in acelasi timp, ancorat in realitate. Din clipa asta, “U” a luat viteza pe drumul spre PERFORMANTA. Oricat de mult ne-am dori boemia vremurilor trecute, ea, performanta, este singura care ne va tine in viata. NOI, cei cu fularul la gat, vom ramane aceeasi. Pentru noi va fi la fel ca jucam la Avrig, Recea sau Reghin, sau ca vom juc cu Steaua (care o fi aia), Dinamo sau altii. Pentru ei insa, pentru fotbalisti, staff, conducere, PERFORMANTA este liantul continuitatii. Lumea s-a schimbat, generatiile ce vin cer altceva.

Nu pot si nu trebuie sa uit: Dorin Goga, Gabriel Giurgiu, Tavi Abrudan, mai apoi George Florescu si Andrei Cordos, pentru gandul de a va intoarce la originile voastre, pentru daruire si pasiunea pentru “U”, pentru ca ati lasat false lumini de rampa pentru gazonul de la Triteni sau Cugir, v-ati asigurat un loc in istoria “Universitatii”

La Gherla, intr-un anonim meci de Cupa (faza judeteana) un necunoscut imi spune, bland si asezat: “a mai fost stadionul asta plin la un meci cu Steaua, tot in Cupa, dar atata bucurie si lumina nu am mai vazut”. Dupa cateva minute, a aparut un frumos curcubeu care a invelit meciul si intregul stadion.

Pentru ca… “U”

Foto: acelasi Dan Bodea

Obiectiv: Campionatul

Incerc sa evit sabloane. Incerc sa fac din vorbele astea ceva viu, decent, real si frumos. Pentru ca voi vorbi de echipa de baschet feminin a “Universitatii”. Cea mai galonata echipa a “Universitatii” din toata istoria sa. Echipa care a aratat ca, uneori, se poate imbina declaratia de credinta a doctorului Hatieganu cu marea performanta.

S-a incheiat sezonul 2017-2018. Un sezon inceput la sfarsit de septembrie 2017 sub auspicii nu tocmai bune. A fost un an macinat de accidentari si de schimbari in lot. Parea ca e un sezon complet ratat.

Numai ca incepand cu decembrie, s-a structurat un lot omogen si cu doua plombe extrem de reusite, echipa a ajuns in sferturi. Asa e la “U”, mereu trebuie sa se intample ceva. Accidentarea severa suferita de Leslie Vorpahl a privat echipa in semifinale si finala mica de cea mai buna marcatoare, de conducatorul de joc care amintea uneori de geniul din jocul Paulei Misaila.Cu toate astea, fetele astea au jucat ca o echipa. Daca ma uit la rezultatele din finala de pana acum unde “sugativa de bani publici” din Satu Mare nu conteaza si pierde la 30 si 20 de puncte, o echipa cu vedete platite (incredibil) cu 6-7,000 de euro lunar, fetele astea, asa cum au putut, cu banca scurta, cu Leslie departe de teren, s-au comportat exemplar.

“U” Cluj, locul 4, final de sezon 2017-2018.

Leslie Vorpahl, absenta din poza de final.

Trebuie musai sa remarc un fapt ce nu trebuie neglijat. In tot acest sezon, Dragan si Meda au jucat cu doua romance de mare perspectiva. Daca Ioana Ghizila era deja un nume care promitea, prezenta si insistenta cu care Dragan a dat incredere Irinei Parau, fata care a inceput campionatul avand doar 17 ani trebuie semnalata. Iar Irina ne-a rasplatit pe toti. A crescut enorm si se anunta nu doar o titulara pentru viitorul sezon, cat, mai ales, aproape o certitudine pentru nationala Romaniei.

Locul 4 obtinut in aceasta seara este unul mai mult decat ce speram toti la inceputul sezonului. Este un loc care, fara aceste accidentari repetate, putea fi si mai bun.

Sa nu uitam contextul. Daca va uitati in lista celor 10 echipe din LNBF, “U” este singura echipa care nu sta la mana fondurilor de la autoritatile locale. E un model de cum ar trebui sa fie. Si cum, din pacate, nu e. Cum dracu sa te “bati” cu o echipa care primeste buget de la Primarie 4,000,000 de lei? De la Primaria unui oras care e departe de a-si fi rezolvat celelalte probleme. Cu toate astea, in acest mediu ostil si nefunctional, “U” a aratat bucuria jocului, a aratat ca daca esti ECHIPA reusesti. Pentru ca acest loc, in acest context, este O REUSITA.

Va veni sezonul 2018-2019. Unul special. Unul la sfarsitul caruia suntem in AN CENTENAR. Centenarul nostru, al “U”istilor. Sezon in care singurul obiectiv nu poate fi decat TITLUL DE CAMPIOANA. Pentru “U”, pentru istoria acestei echipe si pentru sarbatoarea noastra. Proiectul este matur si consider ca acesta trebuie sa fie singurul  obiectiv.

Nu pot termina fara sa spun cateva cuvinte despre noi. Despre “U”isti. Fetele astea, Dragan, Meda, merita mult mai mult. Nu cred ca a fi “U”ist rimeaza prea bine cu sala mult prea goala. Sa nu uite nimeni ca acolo, jos, in teren nu joaca, Alexa. Acolo jos este sudoarea si efortul fetelor. Iar pe banca este efortul si multele nopti nedormite ale antrenorilor. Pe terenul pe care juca Magda, Aurora, Paula sau Tunde, acum joaca, cu acelasi “U” pe piept, Ioana, sau Irina, sau Olena, sau Theeira sau Misu. Pe banca aia pe care e acum Dragan si Meda au stat Nicolae Martin sau Pop Horea. Pana la urma e respectul pentru simboluri. “Razboaiele”, mult prea mici si subiective, nu isi au locul in sala. Oriunde, dar nu in sala aia care a vibrat pentru “U”.

Foto: Dan Bodea, fotograful cu suflet de “U”ist

 

 

Fetele care simt “U”

Nici nu stiu ce titlu sa dau postarii de azi. E una din putinele momente cand nu stiu ce ar trebui sa pun in fruntea acestor cuvinte.

“U” a fost asa dintotdeauna. Oare cum spunea Ion Chirila la finalul “Bibliei” Uistilor “Sepcile Rosii”? Incerc sa citez din memorie: ” U a fost echipa elanurilor nestavilite. Cand a incercat sa fie altceva, a esuat lamentabil”. Poate nu e 100% corect citatul, dar asta e ideea.

La “U” de vreo 40 de ani baschetul a fost mereu sus. Nedreptatit uneori de comparatia cu un fotbal atat de popular dar uneori atat de meschin, baschetul si-a trait momentele de glorie cu decenta si cumva cu retinere. Ca, nu-i asa, nu e “sportul rege”. Si nu e corect asa.

Echipa cea mai galonata a baschetului feminin romanesc are acum o “fiica” demna si curajoasa. Chiar daca (inca) nu e galonata cu multele titluri ai anilor 80-90, echipa de baschet feminin de azi respira “U”. O face cum poate mai bine. O face fara sa fie rasfatata bugetelor. Din pacate nici a varfurilor de audienta. Dar astea sunt amanunte.

Cand nu ai bugetele de milioane ale contracandidatelor, Dragan si Meda au gasit antidotul: bucuria jocului, incrancenarea de a nu te crede niciodata batut, spiritul de echipa. Redusa numeric, “lovita” de accidentari cand era mai rau, au gasit mereu si mereu resurse. Si au razbit. Am vazut la echipa asta bratul tare al Doinei Prazaru, incrancenarea Magdei Jerebie, unduirile unice ale Paulei Misaila sau “cainosenia” lui Tunde.

Sunt in semifinalele Ligi Nationale de Baschet Feminin 2017/2018. O adevarata performanta in conditiile descrise mai sus. Fara tam-tam, fara multe trambite, fara sa ceara nimic altceva decat sustinerea suporterului “U”ist.

De acum, intalnind in semifinale, de departe cea mai buna echipa a ligii, Sepsi, trebuie sa aiba in minte doar atat: “sa ne bucuram de baschet”. Pentru ca asa e la “U”. Iar din detasarea asta, cine stie…

Numele lor? Tee Taylor, Izabela Lovas, Olena Samburska, Ioana Ghizila, Bianca Voica, Mihaela Maxim, Amanda Thompson, Irina Parau, Aida Kalusic si Leslie. Leslie Vorpahl, jucatoarea fara de care prezenta in semifinale nu era posibila. Jucatoarea care si-a pus amprenta esential asupra jocului echipei. Jucatoarea care in primul meci al sfertului de finala cu Alexandria s-a accidentat grav. Pentru “U”.

Iar alaturi de ele, Tudor Dumitrescu, Meda Medvedj si acela care e greu de prins in tipare: Dragan Petricevic. Omul care stie sa mobilizeze. Omul care stie ca mai departe de o victorie sa alta, de un loc sau altul in clasament, este bucuria jocului. Si bucuria simbiozei echipa-suporteri. Da, aia de care vorbeam zilele trecute. Simbioza fara de care “U” ar fi doar o vocala.

Daca nu am fi “defecti”

Poate ca va suna anacronic. Poate ca lumea e asa pentru ca asta e sensul. Poate ca e mai importanta clipa succesului si secunda aia cu luminile reflectoarelor pe tine decat a construi profund.

Dar, in egala masura, poate ca ne-am pierdut un simt al echilibrului in devenirea fiecaruia. Poate ca am uitat ca sportul construieste si uneste, ca sportul formeaza nu doar campioni dar si oameni.

Dragan Petricevic nu e un om “simplu”. Nu il iubeste toata lumea. Pentru ca e om si, ca orice om, are bune si rele. Ca asa suntem noi, oamenii. Doar ca Dragan are un “talent” de a transmite niste mesaje care ating profund.

E al treilea sezon la Cluj la echipa de baschet feminin a “Universitatii”. Iar echipa incepe sa arate precum e el. Sa sufere cand e de suferit, sa se bucure cand e cazul, sa fie precum degetele unei maini. Pentru Dragan, fiecare meci e inca un pas in a explica ce inseamna, cu adevarat, sportul. Dupa ultimul meci, a transmis un mesaj care e musai sa il vada si sa il inteleaga cat mai multa lume. Zice asa:

Dincolo de rezultatul unui meci, castigat sau pierdut, datoria noastra consta in altceva…in dragostea si bucuria pe care le oferim acestor copii frumosi. Sa termina meciul si fetitele acestea merg acasa, rad sau plang, povestesc intre ele cum Irina a prins mingea, cum Amanda a aruncat, cum Olena a driblat…acest lucru este inestimabil. Ca am castigat meciul sau l-am pierdut…asta se uita repede, dar bucuria lor nu se poate uita.
Asta inseamna “U” Cluj-Napoca baschet feminim si asta ramane cel putin in memoria mea pentru totdeuna. Restul sunt doar niste cifre pe tabela, niste numere in clasament” E vorba de fetitele din fotografia de mai jos, prezente meci de meci in tribuna.

Mesajul asta imi aminteste de toti prietenii pe care ii vad in tribune. Azi ca si acum 20-30 de ani. In sala, candva aplaudand echipa in care juca Magda si Paula si Tunde si Aurora. Tot in sala, azi, alaturi de Leslie si Misu si Aida si Olena si copila asta senzationala care e Irina Parau. Sau la stadion, candva bucurandu-se de loviturile libere magice ale lui Tim Campeanu, de “rautatea” aia caineasca a lui Ciocan sau unduirile lui Suciu, si tot acolo, pe stadion, si azi, bucurandu-se de Goga, de Micas sau de Tavi Abrudan. Pentru ca ei, suporterii, sunt partea aia uneori invizibila a sportului fara de care totul ar fi degeaba.

Daca nu am fi “defecti”, am vedea ca frumusetea sportului sta in simbioza sportiv-suporter. Cand suporterul se transforma intr-un simplu spectator, simbioza dispare si sportul nu mai e decat o alta forma de manipulare colectiva. Si nu stiu daca asta e calea.

Daca nu am fi, uneori, “defecti”, am lasa deoparte orgolii si vorbe grele si am fi acolo, in sala sau pe stadion, pentru ca cei cu “U” pe piept sa simta ca toate eforturile lor creaza simbioza de care vorbeam. Inca nu e tarziu sa “ne reparam”.