Desteptarea

Nu vreau sa fiu “vocea” nimanui. Desi stiu ca sunt vocea multora. Pentru ca, nu-i asa, suntem frumosi si liberi. Iar la “Universitatea”, dintotdeauna, “vocea” suporterilor a fost un element definitoriu. Spun multi ca “U” a supravietuit, in multe momente critice, prin vocea si dedicatia suporterilor care au fost intotdeauna pilonul existentei.

An Centenar. #U100. Multe obiective, multe sperante, multa dorinta de a demonstra ca “U” este Cluj si Clujul este “U”. Nu e deloc surprinzator ca o spun foarte multi din cei care nu sunt (sau nu mai sunt) in Cluj.

Fotbal. “U” Cluj. Liga a doua. Ajunsi aici dupa o resetare de la radacina. Pana acum totul a mers “conform planului”. Promovari succesive din liga a patra in a treia si apoi in Liga a doua. Obiectivul de a ajunge inapoi in Liga Intai in An Centenar este in grafic. “U” a beneficiat, in limita a ce se poate in Romania, de tot ce trebuie pentru a-si indeplini obiectivul final. Si am ajuns aici. Etapa 26, locul trei, multe meciuri frumoase, atmosfera peste liga in care joaca. Pare ca totul este ok, dar nu este. Ce deranjeaza este JOCUL. Daca am castigat unele partide prin dominarea adversarului, in multe altele “ne-a ajutat” ba interventiile portarului, ba cate o sclipire a unora din jucatori, in orice caz, nu JOCUL care sa ofere consistenta. Sa ne intelegem , poti avea un esec dupa un joc in care ai trei bare, doua suturi la milimetru si portarul advers sa respinga miraculos alte cateva situatii. Este insa de netolerat sa ai jocuri in care sa nu tragi la poarta, sa nu ai consistenta in joc si sa te bucuri ca “bine ca s-a terminat asa”. Avem tot ce ne trebuie: staff, lot de jucatori, conditii financiare, etc. Este nevoie doar sa constientizezi, tu conducator, tu staff, tu jucator, ca este vorba de “Universitatea”. Nu e tarziu. Doar ca este nevoie de implicare. Si de darurie. Suporterul “U”ist asta asteapta. Asa a fost dintotdeauna.Daca e cazul, precum legendarul Mircea Luca, bagati capul in bocancul adversarului.

Precum tulnicele metaforice in reintoarcerea din 1945, sa sune DESTEPTAREA. Tuturor celor implicati sa le sune ca o necesara adunare. “U” este ceea ce este pentru ca, in momente mai putin faste, “tulnicele” au sunat. Este prea mult? Credeti ca e peste puterea voastra? Lasati pe altii!

Nu voi incheia inainte de a aminti un episod. Ati ramas datori! V-a asteptat lumea la actiunea de impadurire a ceea ce suporterii, cu inegalabila candoare, au numit “Padurea “U”nor Inimi Romanesti”. Ati preferat sa va trimiteti “reprezentantii”. Onorabili si ei. Dar atat. V-ati “protejat” gleznele si fizicul pentru meciul de aseara. Si “ati dat-o in gard”. Ne sunteti datori. le sunteti datori zecilor de copii care v-au asteptat. Si care, in aceeasi seara, v-au tinut strans la sufletul lor curat.

Nu ma pot opri sa nu remarc, la aceeasi actiune pornita din sufletul generos al lui Radu Tenter, ca baschetbalistii “Universitatii” au fost toti. Ma iertati ca intreb, daca Dykes poate, Goga de ce nu poate? Daca Torok poate, Sepsi de ce nu poate? Numa’ intreb. Poate ca de aia au jucat in halul ala, ca or fi fost “obositi”. Zambim amar si ne punem intrebari.

Nimic nu e compromis, nimic nu e prea tarziu. De la presedinte la magazioner, de la portar la ultima rezerva, sta in puterile lor sa arate ca “noi suntem Universitatea”. Inca suntem optimisti.

#ImpreunaSuntemU

Advertisements

Darul lui Radu

Oare ai stiut, copile, cat esti de iubit?

Ti-as spune multe despre ziua de azi. Ca sunt atatea! Nu cred ca pot, insa, sa cuprind in cateva cuvinte toate trairile si toata emotia. Asa ca o sa iti spun, Radule, ca tu, azi, ai oferit, generos asa  cum te stie toata lumea, cel mai frumos dar.

Ai vrut, Radule, sa fim laolalta. Ca un pumn strans. Ai vrut, Radule, sa fim uniti si sa ne uitam fiecare in stanga si in dreapta sa, la cel si cea care e alaturi, umar langa umar, gand langa gand, ideal langa ideal. Sa realizam ce multi si ce puternici suntem impreuna, cand simtim ca cel din dreapta sau stanga, cel din fata sau din spate, toti, gandim si simtim la fel. Ai vrut, tu, Radule, sa ne oferi darul asta al unitatii. Si stiu ca o sa veghezi sa fie asa. Sa ramana asa. Ne-ai unit, Radule!

Stim cu totii ca Radu nu a plecat. E in fiecare dintre noi, alaturi de fiecare. De fiecare data si in fata si in spate si la dreapta si la stanga, va fi, un pic, si Radu. Radu nost’ se “conjuga” doar la prezent si la viitor.

Radule, maine avem meci. Ne vedem la Oradea!

Pentru Radu, pentru NOI toti

A fost doar un meci de fotbal de liga a doua. Unul “aruncat” intr-o dupa-amiaza de luni din obscure interese televizistice. Dar unul in care emotia, trairile, bucuria unora si tristetea altora au fost, pana la urma, explicatia atasamentului.

Sigur, unora trebuie sa le “desenezi” ca sa priceapa. Decizia comuna a celor doua galerii de a intra in tribuna doar in min.15 s-a datorat modului aberant in care “unii” inteleg sa programeze meciuri. In timpul saptamanii, la ore la care, probabil nici macar toti suporterii “Universitatii” care doreau nu au ajuns la meci, d-apoi timisorenii care aveau de parcurs 320 de kilometri pe “drumurile patriei”.

Gaeria lui “Poli”

Spre lauda lor, cele doua galerii au fost solidare si au mai transmis un semnal “maharilor” de la televiziuni. Probabil se va ajunge sa se joace cu stadioane goale. Desi ma gandesc ca asta e o “normalitate” pentru televiziuni, vezi audientele de toata jena din liga intai.

Sa revenim la emotia acestei seri. Doua galerii frumoase, numeroase si un public cald. Vreo 5,000 in total. Cam cat in 3-4 meciuri la “campioana to be”. Ca daca nu e traditie, nu e emotie, nu e sentimentul apartenentei, degeaba. Nu degeaba s-au intalnit in seara asta cele doar doua echipe care au “membri sustinatori” in structurile oficiale.

Galeria “Universitatii”

Sigur, emotia a fost puternica si datorita momentului dramatic prin care trece Radu Tenter. In lupta lui a auzit si a vazut totul. Si scandarile, si mesajele Peluzei Sepcile Rosii, si mesajul echipei afisat la sfarsit, dar si pe acela al timisorenilor (toata admiratia pentru felul in care au stiut sa fie solidari). Emotia traita azi, cand “unul de-al tau” e in necaz o poti vedea doar in asemenea meciuri. In care se intalnesc adevarate simboluri si adevarate repere ale celor doua comunitati.

Pentru Radu Tenter. Fa, Doamne, o minune!

Toata aceasta seara a mai insemnat ceva: o lectie pentru toate mimozele si toti mimozii care “nu imi pot aduce, Domle, copilul la stadion ca aia injura”. Doua galerii frumoase s-au respectat reciproc si nu am auzit decat cantece si scandari. Si aplauze, multe aplauze adresate celeilalte parti. Pentru ca, nu-i asa, cand iti vezi e echipa ta, cand vii la meci pentru echipa ta, cand nu provoci, ai parte de respect. Un meci poate fi castigat sau pierdut, poti avea sansa sau nu, poti fi nepregatit sau depasit de adversar, dar atasamentul peluzei va ramane intact. Atata timp cat respecti sportul. Si partenerul de competitie. Si tribuna.

Pentru toata emotia asta traita impreuna, pentru frumusetea din tribuna, multumesc “U”, multumesc “Poli”!

 

Cum sa facem forma sa devina fond

Emil Boc bate toba! Ca un “ultras” adevarat. La Ostrava, la meciul de Fed Cup dintre Cehia si Romania. Frumoasa imagine! Un PR perfect. Si elogiile curg. Pana la urma e si el om, nu? In timpul liber e un simplu cetatean, cu pasiuni si bucurii. Hai sa ne facem sa nu vedem ca trei sferturi din “galerie” sunt angajatii Primariei, plecati, desigur, tot din pasiune si iubire sincera pentru Simona Halep @ Co.

Acuma sa trecem de forma si sa vedem fondul. Clujul are o infrastructura sportiva de invidiat. De fapt, nu e decat o normalitate pentru un oras de juma de milion de suflete. Dar in Romania cangrenata asta e o mare realizare. Multe din astea i se “datoreaza” tot lui Boc. Asa spune lumea, asa e trendul, asa spun si eu.No bun, si inafara de infrastructura?

2019 este Centenarul “Universitatii”. “Centenarul adevarat” al Clujului dupa cum spunea chiar distinsul primar. No si de aici incolo incep problemele.

O sa cred in sinceritatea si entuziasmul de “om simplu” ale lui Emil Boc atunci cand va intelege ce s-a petrecut in weekendul asta. Si anume ca un ambasador mai bun decat sportul de performanta cu greu gasesti intr-o tara care nu are nici Versailles, nici vestigiile Romei antice, nici domul de la Koln si nici maretia Vienei. Ce e de facut?

In context Centenar, as vrea sa il vad pe Emil Boc facand ceva care cu adevarat il va inalta. “Universitatea” e simbolul pe care il poate inobila cu performante. “Universitatea” trebuie sa fie si formal, nu doar afectiv, al comunitatii clujene. “Universitatea” trebuie sa aiba finantare pe masura. Dintr-un buget care are excedent de 300 milioane de lei (!!!!!) Emil Boc poate construi performanta. Ca altfel toata infrastructura asta minunata va fi doar o tichie de margaritar.

Si, mai mult decat orice, “Universitatea” trebuie “extrasa” din constructia aia comunistoida de apartenenta la un Minister. Cu “domnia lui Vasu” cu tot. Am tot spus asta si nu o sa obosesc sa o spun: politica asta de “eu sunt mic, stau in banca mea, nu vreau sa supar pe nimeni” va trebui rupta. Daca nu acum, de Centenar, atunci cand?

Ne e rusine oare sa ne respectam simbolurile? Ne e rusine sa spunem “Da, este “U”, este clubul nostru, il finantam din banii nostri”. Si il finantam, nu ii aruncam firimituri.

Dati-mi voie sa mai fiu o data naiv. Daca toate astea se vor intampla, o sa spun fara nici o ezitare ca Emil Boc a inteles ceva din “excursia” de la Ostrava. Ce spui, Domnule Primar, te bagi?

“U”istul de pe Mures

E vremea povestilor de Centenar. E vremea amintirilor frumoase. E vremea sa inteleaga, poate, cei mai tineri, de ce “U” este cu adevarat altceva.

“U”ist sunt de cand ma stiu. Tata, prieten cu profesorul Arnautu, cu profesorul Neta, ma scotea de la gradinita si ma ducea in Babes la antrenamentul “Universitatii”. Era plimbarea de dupa-amiaza. Acolo si atunci i-am vazut pe terenul III pe Remus Campeanu si pe Solomon. In apusul carierelor. Pe Pexa, pe Adam, pe Uifaleanu. Si cu “U” am ramas.

Vara mergeam la tara, undeva pe langa Ludus, la bunicii materni. Pentru mine asta se intampla cu o precizie absoluta. In ziua in care luam vacanta, la ora 2 ma urcam in autobuzul de Tg.Mures, ma dadeam jos la Ludus si luam o RATA care la 5,30 era in sat.

Ei bine, despre satul asta si cum am dus pe “U” acolo vreau sa va povestesc. Avea bunicul o sora (cea mai mica) ce era casatorita cu Axente. Bine, tot satul ii spunea “Arsentea”. Un om extrem de “altfel”. Un amestec de taran si “scolit”, un “aproape intelectual” al satului. Facuse razboiul si acolo facuse o scoala de felceri. Venit acasa a devenit felcerul satului. La el apelau toti sa le faca o injectie, sa le faca un tratament medical de baza, in lipsa medicului (care venea de 2-3 ori pe saptamana si statea cate 3-4 ore zilnic).

Ei bine, omul asta de o delicatete aparte era cred, singurul din sat cu abonament la Sportul. Fiind pe malul Muresului, era, cumva, apropiat de ASA Tg Mures. ASA aia din anii 71-72, cea ce jucase cu Dinamo Dresda, cea cu Hajnal, Fazekas, Ispir, Boloni. Pe mine ma cam enerva ca eu ii povesteam de “U” si el imi tot zicea de ASA. Si mi-am propus sa il “intorc” cumva spre “U”. Se inchisese dispensarul si si-a gasit ceva de lucru in Ludus. Facea naveta si se intorcea cu RATA aia de 5,30 de care va spuneam mai devreme.

Pe la 3 dupa-masa, trecea postasul care ducea inclusiv presa. Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa imi lase mie ziarul Sportul, ca i-l duc eu lui Arsentea. Dupa ceva negocieri si promisiunea bunicului ca il duc eu (doar eram neamuri cu Arsentea), mi-l dadea. Il citeam de la titlu pana la caseta tehnica de pe ultima pagina. Pe la 5 ma duceam spre casa lor (care era la vreo 4-5 case de a bunicilor mei), ca nu cumva cand ajunga sa nu isi aiba ziarul acasa. Ei bine, dupa ce ajungea, stiind ca eu deja citisem ziarul, ma punea sa ii fac rezumatul. Daca cumva aveam norocul sa gasesc ceva despre “U”, ii povesteam numai articolul ala, intorcandu-l pe toate fetele. Aveam si cu ce, aparuse Tim Campeanu si incepusera ziaristii sa “se prinda’ ca e un talent urias. Vorbeam si vorbeam si iar vorbeam pana ma oprea: “Ma, ce, numa’ de U Cluj scrie in Sportul?” De fapt, mi-a marturisit mai tarziu, era placut surprins de pasiunea mea si ma lasa sa ma “desfasor”.

Intr-una din toamnele acelor ani a venit la Cluj pentru ceva analize medicale. Ei si am prins eu momentul si i-am zis “no, mergem la meci sa il vezi pe Tim”. Bine, avea ce vedea, ca era si Tim si Vidican si Manu, si Dan Anca si Mos si Ciocan si Dobrota si aparusera, parca tinandu-se de mana, Pop Florin si Suciu.Nu mai tin minte cu cine jucam. Oricum nu prea conta, ca echipa aia a fost una din cele mai spectaculoase din istoria lui “U”. Dupa meci, cei mai “vechi” stiu, se facea culoarul ala la iesirea de la vestiar, langa gard, spre Hotelul Sportul, langa plopul ala imens. A tinut neaparat sa stea pana a iesit Tim, s-a dus la el, si-a scos palaria (ca am uitat sa va spun, purta mereu o palarie impecabila), i-a strans mana si tin minte vorbele lui: “Baiete, daca nu ajungi in echipa nationala, eu nu o sa mai pun mana veci pe vreo siringa!” Iar apoi, acasa, i-a spus mamei: “Nici cand ne-au liberat in mai 1944 si am ajuns acasa dupa trei ani de razboi nu m-am simtit asa de fericit”. Si ca totul sa fie rotund, cum locuiam pe Pavlov, de pe balcon se vedea curtea Facultatii de Chimie. Acolo era, banuiesc, “coloana auto” a UBB. Intamplator era parcat autobuzul “Universitatii”. Ala marca TV, cu dungi longitudinale alb-negre. Cred ca a stat in dupa masa aia numai pe balcon, privind, minute in sir, neintrerupt, autobuzul si culorile sale.

Vechiul Moina. Acolo, in fata hotelului, vedeti plopul ala imens.
Foto: romaniansoccer

Din clipa aia si pana a plecat din lumea asta, acum vreo 15 ani, omul asta, cand venea vorba de sport, nu stia altceva decat “Universitatea”. Mi-a aratat, tarziu, pe la sfarsitul anilor 90, un caiet studentesc. Scrisese acolo, fara absolut nici o omisiune, toate meciurile lui “U” si echipa de pe teren la fiecare meci. Absolut tot, echipe, scor, cine a comentat la radio, cine a arbitrat. Din pacate, dupa “plecarea” sa nu am mai gasit acel caiet, ca era un document de o valoare inestimabila.

Cam asta e povestea lui Arsentea”, “U”istul de pe malul Muresului. Stadionul pe care el il stia nu mai e. Nici plopul ala. Nici autobuzul. Dar a ramas “U”. Pentru el, pentru toti cei ca el, “U” a ajuns la Centenar. Primul din multele.

Ziua in care “U” a fost regina Europei

Au fost destule momente in istoria “Universitatii” pe care sa le povestesti nepotilor. Toate impreuna si fiecare in parte inseamna tot atatea momente de frumoase aduceri aminte.

23 ianuarie 1986. Clujul fremata in asteptarea marelui meci. Clujul respira baschet si respira “U”. Erau anii aia, inceputi in 77-78, cand un imens antrenor si un mare om – Nicolae Martin – si fetele sale au facut ca “U” si Clujul sa respire inalta performanta.

Sa revenim la meci. In Cupa Campionilor Europeni, “U” juca in una din cele 2 grupe ale sferturilor de finala. O “Euroliga” de azi mult mai concentrata insa. Adversarele se numeau Levski Spartak Sofia, Partizan Belgrad si Primigi Vicenza. Nume uriase in baschetul feminin european.

In acea seara de iarna, de la ora 18,00, “Universitatea” intalnea Primigi Vicenza. Si nu era un adversar oarecare. Era castigatoarea ultimelor 3 editii ale CCE (1983, 1984 si 1985), o echipa neinvinsa de ani de zile pe plan european. Un Real Madrid feminin.

Niciodata in istoria sa de 25 de ani (in 1986) Sala Sporturilor nu fusese supusa unui asemenea numar de spectatori. Am fost acolo. Am trait meciul ala intre 4,000 de suporteri. Alte mii stateau afara asteptand fie un bilet salvator fie o bresa a militienilor prin care sa se strecoare.

Despre joc se pot scrie romane. Despre ambitie. Despre daruire. Despre talent. Despre comuniunea echipei cu suporterii. Despre un imens si unic profesionist, Baciul Martin, care a reusit “imposibilul”. Pentru ca nu era la indemana aproape nimanui sa bata marea Primigi. In limbajul anului 2019, sa ai un finish cu un “run” de 9-1 (de la 67-71 la 76-72) in finalul unui asemenea meci, este unul din acele momente in care Bunul Dumnezeu a vrut sa puna “U” in fruntea Europei. Si doar pentru o seara.

Din anii aia ne-au ramas asa putine filmari, dar, din fericire, priviti acest final de meci:

Simtiti tensiunea. Simtiti trairile tribunei. Cautati scarile din tribuna. Nu le veti gasi. Erau intesate de suporteri. Priviti-o pe Magda. Marea Magda Pall-Jerebie parea coplesita de miza. Jucatoarea ce facuse deja parte din echipa Europei, jucatoarea cu un bronz si un argint la Universiada (cand competitia asta insemna ceva) traia la unisorn cu cei din sala momentul acela unic. Dibacia lui Martin si o atmosfera de vis a facut posibil acest succes.

In secventele de final vedeti bucuria unei echipe pana la urma de copile. Erau in teren (titulare in secventele de final) Tunde (18 ani), Ildi (17 ani), Paula (20 de ani), Gabi Kiss (20 de ani) si “veterana” Magda Jerebie (23 de ani). Si jucau cu multipla castigatoare a CCE la baschet feminin.

De fapt, pentru ca e nedrept sa nu mentionam intreaga echipa, sa o facem acum: 4-Gabriela Marginean; 5-Paula Misaila; 6-Enyedi Tunde; 7-Virginia Popa; 9-Aurora Dragos; 10-Mariana Badinici; 12- Melania Lefter; 13-Magdalena Jerebie; 14-Manasses Ildiko; 15-Kiss Gabriela. Din tribuna, le vedeti “navalind” pe teren, la final, pe Suzana Sandor, Carmen Costanasiu si Elisabeta Czegledi. Asta doar pentru ca regula bancii atunci era de 10 jucatoare. Si, desigur, cel caruia o sala efervescenta ii scanda numele: minunatul OM si ANTRENOR Nicolae Martin. Alaturi de el Horia Pop.

Au fost anii minune ai baschetului feminin la “U”. Au fost anii cu 12 titluri de Campioana Nationala (intre 1981 si 1993), din care 10 consecutivi. “U” este si azi, in 2019, echipa cu cele mai multe titluri nationale din istoria baschetului feminin romanesc (14). O istorie care arde. O istorie care, la Centenar, innobileaza. Si obliga.

 

IN MEMORIAM Szoboszlay Nicolae

                        Motto:Nu am antrenat, am si educat. Avand credinta ca omul nu are doua eu-ri. Cum e in teren, asa e si in viata” – Szoboszlay Nicolae (1925-2019)

Cat e de greu sa scriu textul asta! Desi viata isi urmeaza implacabil calea, desi unde exista inceput intotdeauna exista si un sfarsit, speram ca momentul asta sa vina cat mai tarziu.

In istoria, iata, CENTENARA, a “Universitatii”, au existat generatii si personalitati despre care se va vorbi si la primul Centenar, si la al doilea, si la al oricatelea. Pentru ca au marcat prin prezenta si evolutia lor sportiva si umana simbolul pe care il iubim atat.

Despre Nicolae Szoboszlay – Lay Bacsi se pot scrie tomuri de carti. Omul asta a adunat nu doar repere sportive respectabile ci si o experienta umana impresionanta. Poate ca merita sa fie mai mult in prim plan, in lumina reflectoarelor. E drept, pe vremea aia nu exista explozia informationala de acum, asa ca multe din intamplarile, experientele, amintirile sale se vor duce odata cu Domnia Sa.

Pentru mine, faptul ca am avut onoarea sa ii fiu aproape in ultimii ani, ma innobileaza. Omul asta a fost de o eleganta si o verticalitate cum rar gasesti. Chiar si in generatia era considerat un model de conduita si eleganta. Pentru mine a fost o sursa inepuizabila de informare si amintire. Am avut ocazia sa il insotesc in ultimii ani la “pelerinajul” pe care il facea la mormantul parintilor sai la Orastie de luminatie. An de an. Drumul ala dus-intors era un regal pentru mine. Sa iti povesteasca cineva despre nume precum Ozon, Baratki, Silviu Ploiesteanu, Mircea Luca, Ioanovici, sa o faca din postura de “traitor” al acelor vremuri si ca partener de competitie (pentru ca pentru Lay nu existau adversari ci doar parteneri), credeti-ma, te transpune in acea lume. Intotdeauna ziua aceea a ramas memorabila. Intotdeauna, la intoarcere, faceam un popas la niste rude ale sale la Vintul de Jos, unde urma o alta “runda” de amintiri. Si ajungeam seara acasa cu sentimentul ca am fost si eu “acolo”. Cu Ozon, cu Baratki, cu Petschovschi, cu toti.

O sa va povestesc doar doua intamplari marca “Lay Bacsi”.

Tanar antrenor fiind, au avut deplasare la Oradea. Au primit un autobuz de la Clujana “care facuse razboiul” si, la drum. Pe Piatra Craiului, la coborare, harbul ramane fara frane. Iar dinspre Alesd urcau niste camioane incarcate cu piatra. Toti isi vedeau moartea cu ochii. Cum-necum, soferul a reusit sa tina autobuzul sub control si au ajuns la baza pantei. Unul din jucatori, alb la fata ca si ceilalti, a mai avut puterea sa ii spuna lui Lay: “Lay Bacsi, probabil nu ti-ai dat seama, dar in momentele alea tensionate ti-ai luat palaria si ai pus-o pe cap”. Raspunsul lui Szoboszlay: “Da, m-am gandit ca daca murim in accidentul asta, cand vin sa cerceteze, sa vada ca in autobuzul asta a fost si un domn”

A doua: prin anii 60 a fost convins sa antreneze Corvinul. S-a dus acolo si a primit, pentru un an de antrenorat, o suma ca “prima de instalare”. Treburile nu au mers tocmai bine, echipa nu prea a avut rezultate, si in iarna a hotarat, impreuna cu Conducerea Combinatului de la Hunedoara sa intrerupa contractul. A venit la Cluj, a luat din casa jumatate din suma primita si a dus-o la Hunedoara. “Era nemeritata, eu am stat doar jumatate de an. Aia din Federatie au ras toti, cred ca am fost singurul antrenor din lume care am dat inapoi de bunavoie din banii primiti. Dar nu am putut fi decat cinstit. In primul rand cu mine”.

Am avut bucuria, in ultimii ani, sa il avem oaspete la manifestari ale Asociatiei Sepcile Rosii. La lansarea editiei a doua a cartii “Sepcile Rosii” de Ioan Chirila, Lay Bacsi a strans,probabil, cele mai multe aplauze

La implinirea a 90 de ani de viata, Asociatia Sepcile Rosii a avut onoarea sa il aniverseze si sa ii asculte, din nou, amintirile sale inegalabile. Un scurt pasaj, mai jos:

Am ramas, sufleteste, mai saraci. Sunt convins ca, acolo, sus, s-a alaturat “echipei din ceruri a Universitatii”. Si ca de acolo va veghea la binele “Universitatii”.

O sa ne lipsesti, Lay Bacsi!

 

Universitatea CENTENAR

Mai sunt mai putin de doua ore pana intram in 2019. An-reper al “Universitatii”. Anul in care “Universitatea” adauga primul secol de existenta istoriei sale.

“Universitatea” nu a fost “croita” sa fie o prezenta oarecare. “Universitatea” a fost unul din cei cativa piloni ai Unirii cu tara. Opera Nationala, Universitatea ca institutie academica si Clubul Sportiv “Universitatea” au fost cei cativa piloni cu care Consiliul Dirigent, prin eminentul sau reprezentant la Cluj Onisifor Ghibu, a inceput reconstructia Clujului romanesc.Tocmai pentru acest motiv, “Universitatea” a fost si va ramane veci “simbolul unor inimi romanesti”.

Celebrele vorbe ale fondatorului recunoscut al “Universitatii”, profesorul Iuliu Hatieganu, spuse in 1932, descriu perfect ceea ce inseamna “Universitatea”: “…Scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoşi. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie. Nu victorie personală, ci victoria naţiunii. Nu speculă, ci jertfa…“. Sigur, erau timpuri romantice in care un dribling, un gol sau o alunecare la sacrificiu insemnau mai mult decat un rezultat cu orice pret. S-au mai schimbat vremurile, s-au schimbat prioritatile, si tocmai de aceea, “U” a creat adevarati CAMPIONI. Doar ca ei au  fost nu doar campioni pe teren, au fost adevarati campioni in viata, in comunitate. Sunt mult prea multi pentru a-i mentiona. Si nici nu cred ca asta ar fi scopul, “U”istii adevarati ii stiu si ii apreciaza.

“Universitatea CENTENAR”…Traim vremuri de istorie a “Universitatii”. Si nu pot sa nu afirm ceea ce cred cu adevarat: flacara vie a “Universitatii” a fost tinuta aprinsa aproape intotdeauna de catre suporterii ei minunati. Ei si doar ei au crezut si vor crede mereu in “Universitatea”, fara vreun interes, fara sa ceara nimic. Pentru ca, nu-i asa, “Cat e Clujul de frumos / Fara “U” nu are rost“.

LA MULTI ANI, “Universitatea” Cluj, LA MULTI ANI “U”isti!

Pentru ca… “U”

Nouazeci si noua

M-am tot gandit cum ar trebui sa sune un text despre aniversarea “Universitatii”. Sunt atatea de spus, sunt atatea personaje in povestea aproape centenara a “Universitatii”! Cum sa te expui riscului de a uita pe cineva? De cat spatiu e nevoie sa ii cuprinzi pe toti? Care sunt “povestile” care merita spuse mai intai? Vorba unui drag prieten, “Avem atatea povesti frumoase ca nu le putem in vecii vecilor povesti pe toate!”

In dilema asta, am ajuns azi in jurul amiezii la o expozitie-eveniment organizata de Peluza Sepcile Rosii intitulata atat de simplu “U-99”. Este acolo atata istorie, atatea imagini, atatea obiecte, atata caldura si atata pasiune…Priviti:

(Am vrut doar sa va “tentez”. Vizitati maine 25 noiembrie expozitia Peluzei Sepcile Rosii organizata la BTArena si intrati in povestea “Universitatii”)

Pasind in spatiul atat de plin de “povestea U”, am inteles cum sa ies din dilema de la inceput. Pentru ca alaturi de parintele fondator, alaturi de atatea personalitati, atatia sportivi, antrenori, conducatori, alaturi si mereu dispusi la iubire neconditionata au stat SUPORTERII “Universitatii”.

Suporterii, cei care au compus “Tempo U” in 1943, cei care in anii 70 au facut din “Slava tie, Studentie” declaratia de iubire si fidelitate cantata azi la fiecare meci. Cei pentru care nu exista nevoia de trofee, de sclipiri efemere. Cei pentru care e de ajuns ca “Universitatea” exista. Sigur, se mai supara, mai fac “scandal”, dar se intorc mereu aceeasi patimasi si plini de pasiune. Suporterii care apreciaza mai mult un sportiv dedicat, sau o echipa care “moare” pe teren decat un trofeu obtinut cine stie cum. Ca asa e la “U”, sportivi, antrenori si suporteri sunt o mare familie.

Ei, suporterii, sunt cei care au tinut “Universitatea” in viata. Ei o vor duce mai departe. Pentru ca dupa 99 vine… Centenarul. Pentru SUPORTERII “Universitatii” va fi anul bucuriei. Asa cum a fost anul 99. Si asa cum va fi si anul 101.

La Multi Ani, “Universitatea” Cluj!

Ne vedem la CENTENAR. Pentru ca… “U”

Copiii lui “U”

Articolul asta poate fi o provocare. Sa fiu bine inteles, sunt foarte multe lucruri bune care s-au intamplat la FC “U” din vara lui 2016 incoace. Doar ca mai e mult pana departe.

Atunci, in vara lui 2016 cand Marieta a “decis” sa sa termine odata cu “U” a lui Walter, s-a distrus nu doar o echipa. S-a distrus si viitorul. Centrul de Juniori avea,la momentul ala destui fotbalisti ce promiteau. Doar ca, in haosul de atunci s-au raspandit care unde. Erau, atunci, Morutan, Chindris, Berci, Chifu, Pintea, Hatiegan si atatia altii….

In vara lui 2016 s-a resetat totul. Si am luat-o de la zero. Greu, cu multe dificultati, dar lucrurile se misca. Dupa doi ani in care s-au cautat si s-au adus juniori, dupa ce au jucat in liga judeteana a juniorilor si apoi ca “U” II in liga a patra, a venit vremea sa ne luptam, din nou, cu elitele juniorilor din Romania.

In anul asta sistemul la juniori (atat U19 cat si U17) este unul impartit in doua etape. O etapa de calificare (19 serii a 6 echipe) si apoi competitia adevarata a Ligii Elitelor U19 si U17, cu castigatoarele grupelor.

Din pacate, dinspre club vin foarte greu informatii despre juniori, asa ca o sa incerc sa umplu golul asta. Incepand de acum.

Asadar, miercuri 5 septembrie a fost etapa a 7-a a grupei preliminare. Cele doua echipe au jucat acasa (in noua casa a juniorilor, stadionul Clujana) cu Atletic Zalau.

Sa le iau pe rand:

Juniori U19 – etapa 7

“U” – Atletic Zalau 5-0, marcatori Forna (2), Cobarsan, Sarosi, Balha

“U”: Gorcea – Potcoava, Telcean, Vomir, Matis – Vasalie, Cobarzan, Berindea, Bara – Forna, Balha.

Un meci fara istoric, in care juniorii “Universitatii” au ratat inca 10-15 ocazii mari de gol. O echipa cu cateva nume cunoscute, cu jucatori care deja au debutat la seniori (Gorcea, Potcoava, Telcean) si cu o frumoasa perspectiva.

Dupa etapa a 7-a, “U” este lider in grupa 19:

Juniori U17 – etapa 7

“U” – Atletic Zalau 0-1

“U”: Bledea – Oltean, Pop, Molnar, Moraru – Costea, Trifan, Cotenescu, Hofman – Sima, Bicuschi.

Echipa asta de U17 a fost “adunata” cu 2-3 saptamani inainte de campionat si asta se vede. Nu stiu daca mai au sanse de a se califica in Liga Elitelor U17, pentru ca, dupa 7 etape, clasamentul grupei arata asa:

Opinia mea este ca juniorii merita mai multa atentie. Atat din partea clubului (apropo, pe cand o sectiune “Juniori” pe site-ul clubului?) cat si din partea suporterilor. Ca sunt ai nostri, unii vor ajunge cu siguranta in prima echipa, si incurajarile tuturor le prind bine.

Cu ajutorul nelipsitului Stefan Martinescu, aveti cateva imagini de la cele doua meciuri:

Intre timp s-a desfasurat si etapa a 8-a. Echipele noastre au jucat la LPS Satu Mare. Au castigat ambele, U19 cu 6-0, iar U17 cu 2-1.

#ImpreunaSuntemU