Pentru Radu, pentru NOI toti

A fost doar un meci de fotbal de liga a doua. Unul “aruncat” intr-o dupa-amiaza de luni din obscure interese televizistice. Dar unul in care emotia, trairile, bucuria unora si tristetea altora au fost, pana la urma, explicatia atasamentului.

Sigur, unora trebuie sa le “desenezi” ca sa priceapa. Decizia comuna a celor doua galerii de a intra in tribuna doar in min.15 s-a datorat modului aberant in care “unii” inteleg sa programeze meciuri. In timpul saptamanii, la ore la care, probabil nici macar toti suporterii “Universitatii” care doreau nu au ajuns la meci, d-apoi timisorenii care aveau de parcurs 320 de kilometri pe “drumurile patriei”.

Gaeria lui “Poli”

Spre lauda lor, cele doua galerii au fost solidare si au mai transmis un semnal “maharilor” de la televiziuni. Probabil se va ajunge sa se joace cu stadioane goale. Desi ma gandesc ca asta e o “normalitate” pentru televiziuni, vezi audientele de toata jena din liga intai.

Sa revenim la emotia acestei seri. Doua galerii frumoase, numeroase si un public cald. Vreo 5,000 in total. Cam cat in 3-4 meciuri la “campioana to be”. Ca daca nu e traditie, nu e emotie, nu e sentimentul apartenentei, degeaba. Nu degeaba s-au intalnit in seara asta cele doar doua echipe care au “membri sustinatori” in structurile oficiale.

Galeria “Universitatii”

Sigur, emotia a fost puternica si datorita momentului dramatic prin care trece Radu Tenter. In lupta lui a auzit si a vazut totul. Si scandarile, si mesajele Peluzei Sepcile Rosii, si mesajul echipei afisat la sfarsit, dar si pe acela al timisorenilor (toata admiratia pentru felul in care au stiut sa fie solidari). Emotia traita azi, cand “unul de-al tau” e in necaz o poti vedea doar in asemenea meciuri. In care se intalnesc adevarate simboluri si adevarate repere ale celor doua comunitati.

Pentru Radu Tenter. Fa, Doamne, o minune!

Toata aceasta seara a mai insemnat ceva: o lectie pentru toate mimozele si toti mimozii care “nu imi pot aduce, Domle, copilul la stadion ca aia injura”. Doua galerii frumoase s-au respectat reciproc si nu am auzit decat cantece si scandari. Si aplauze, multe aplauze adresate celeilalte parti. Pentru ca, nu-i asa, cand iti vezi e echipa ta, cand vii la meci pentru echipa ta, cand nu provoci, ai parte de respect. Un meci poate fi castigat sau pierdut, poti avea sansa sau nu, poti fi nepregatit sau depasit de adversar, dar atasamentul peluzei va ramane intact. Atata timp cat respecti sportul. Si partenerul de competitie. Si tribuna.

Pentru toata emotia asta traita impreuna, pentru frumusetea din tribuna, multumesc “U”, multumesc “Poli”!

 

Advertisements

Raspuns pentru ignoranti

Fotbalul romanesc a ajuns atat de jos nu doar pentru ca de 30 de ani a fost “acaparat” de niste “investitori diabolici”, nu doar pentru ca o presa care si-a uitat rolul a ridicat in slavi tot felul de becali si pascani si porumboi si coposi, nu doar pentru toate astea. Ci si pentru ca stadioanele sunt goale. Sau, daca nu sunt, s-au umplut de selfisti, manelisti anti-manele, oportunisti, cautatori de pus pe harta…

Cel mai grav este cand unii care nu au citit in viata lor decat ziarul cu care invelesc salamul dau lectii si cer ritos raspunsuri. Pentru ca nu au la ale lor probleme, ii intreaba pe altii. Pun intrebari “incomode”. De parca i-ar recomanda ceva sa faca asta…

Intr-o postare pe un site al suporterilor din Craiova, se pun “intrebari incomode pentru fanii U Cluj” “Articolul” il gasiti AICI Asta dupa ce cu cateva zile inainte “laudau” proiectele de renastere, cu precadere cel al “Universitatii”. Vedeti AICI . Bine, logica vad ca nu prea e acasa pe malurile Jiului, dar asta e altceva.

Dar daca doresc raspunsuri, eu zic sa le dam raspunsuri. Sa incepem:

  1. La cata lipsa de reguli si coerenta este la FRF, sa astepti niste reguli in spete atat de delicate e ca si cum ai cere apa in desert. Macar acolo exista niste oaze. Cu toate astea, ar trebui sa stie si “intrebatorii” ca notiunea de “palmares” este una nepersonala si imateriala. Si ca, in ultimii 20-30 de ani a fost asociata cu brandul, marca, in general inregistrata la OSIM.
  2. La intrebarea asta m-am blocat. Adica exista raspunsul ca finala din 2015 a jucat-o o entitate aparuta in 2016? Dupa ce m-am scuturat de perplexitate, m-am gandit ca totusi merita un raspuns: finala Cupei din 2015 a fost jucata de “Universitatea”. Pentru ca FCU a lui Walter si AS FC Universitatea actuala sunt una si aceeasi prin prisma marcii. Invatati-va ca o societate sau alta sunt doar vehicule organizationale. Daca ma intelegeti…
  3. Spre deosebire de mititelu’ vostru, Walter nu mai avea nici un control in 2016. Pe de alta parte, sa va spun ceva ce nu stiti: daca Walter ar fi inscris echipa in liga a treia in 2016, “noul” U Cluj (de fapt acelasi) nu ar fi pornit. Pentru ca la Cluj asa se gandeste: nu exista decat un “U”
  4. La intrebarea asta merita sa ma intreb daca baietii astia stiu cu adevarat ce vorbesc? Ceea ce ei intreaba era imposibil sa se intample. Din doua ratiuni: una legala si a doua regulamentara. Intai, legal, pentru ca o societate in faliment NU ARE VOIE, conform Legii 85/2006, sa aiba nici o activitate inafara celei de lichidare. In al doilea rand, regulamentar, pentru ca Regulamentele FRF (ROAF) nu permit inscrierea in nici o competitie a unei entitati in faliment. Regulament care se rasfrange si asupra AJF-urilor. Mai citit, baieti…
  5. sa ne oprim la exprimare: “daca un brand DISPARE”. Daca dispare e gata,pa. Restul sunt povesti. Refondarea unui “brand istoric” nu exista decat in imaginatia unora. recititi raspunsul la intrebarea 1). si, poate, intelegeti. daca brandul/marca insa este doar “inactiva”, da,poate fi reactivat. iar raspunsul este, in acest caz, DA, din ultima liga.
  6. In ceea ce priveste liga in care s-a inscris in 2016 “U”, raspunsul il gasiti la AJF Cluj. In vara aia se chinuiau sa completeze locurile cu echipe. Pentru ca cele “de pe sate” nu voiau sa “promoveze”. Ar fi acceptat si pe FC Iara sau SC Dabaca, daca aveau resurse sa se inscrie. Totusi, nu ma pot abtine sa nu fac un comentariu: voi, olteni aprigi, comparati asta cu “invitarea in liga a doua”? Chiar asa????
  7. Nu ma intereseaza situatia lui Napoli si nu cred ideea “s-a facut si la atii” justifica mizeria FRF.
  8. la intrebarea asta ma lovesc din nou de perplexitate. Cand imi revin, din nou, raspund: cand nu stii, taci. Inca o data, nu mai pot eu de situatia lui Napoli, dar e evident ca nu stiti situatia brandului “U” Cluj. Societatea lui Walter a primit “spre folosinta” brandul “U” Cluj al carui proprietar (al brandului) a fost, de la inregistrare, Municipiul Cluj-Napoca. Asa ca nu aveai nimic de platit nici unui creditor pentru ceva ce nu au avut in proprietate. E drept, la momentul 2016, Walter a avut decenta sa renunte la contractul de folosinta al brandului, intorcandu-l la proprietar. Ceea ce, observ, ca Mititelu vostru nu a facut. Eh, diferenta intre “gunoier” si “brutar”.
  9. Nu ma intereseaza “gulagurile voastre”. Din ceea ce descrieti insa, ma gandesc ca Iosif Visarionovici Stalin a fost un biet “soim al patriei” pe langa Mititelu. Este problema voastra, spalati-va pe cap cu el!

Acum , ca am terminat raspunsurile la intrebarile voastre “incomode”, sa va spun cate ceva: Admit ca e treaba voastra ce si cum sustineti. Am spus-o, o repet, o echipa e acolo unde sunt fanii. Chiar ma lasa rece zbaterile voastre, dar, din punctul meu de vedere o sa trageti dupa voi tinicheaua asta a “invitarii in liga a doua” multa vreme. Pentru ca a fost si imorala si neregulamentara. Ca daca nu e asa, uite, maine o sa cumpar echipa CAO (exista in liga a patra Bihor) si cer si eu inscrierea ei in liga a doua 2019-2020. Cum cine e CAO? Fosta campioana a Romaniei (1949) si a Ungariei (1944) si a Cupei Romaniei (1956). Hm, ce spuneti, se incadreaza la “refondarea unui brand istoric”?

Cu prietenie, un sfat: lasati aroganta, invatati lectia umilintei, recunoasteti-va tinicheaua si, apoi, cu Dumnezeu inainte!

Cum sa facem forma sa devina fond

Emil Boc bate toba! Ca un “ultras” adevarat. La Ostrava, la meciul de Fed Cup dintre Cehia si Romania. Frumoasa imagine! Un PR perfect. Si elogiile curg. Pana la urma e si el om, nu? In timpul liber e un simplu cetatean, cu pasiuni si bucurii. Hai sa ne facem sa nu vedem ca trei sferturi din “galerie” sunt angajatii Primariei, plecati, desigur, tot din pasiune si iubire sincera pentru Simona Halep @ Co.

Acuma sa trecem de forma si sa vedem fondul. Clujul are o infrastructura sportiva de invidiat. De fapt, nu e decat o normalitate pentru un oras de juma de milion de suflete. Dar in Romania cangrenata asta e o mare realizare. Multe din astea i se “datoreaza” tot lui Boc. Asa spune lumea, asa e trendul, asa spun si eu.No bun, si inafara de infrastructura?

2019 este Centenarul “Universitatii”. “Centenarul adevarat” al Clujului dupa cum spunea chiar distinsul primar. No si de aici incolo incep problemele.

O sa cred in sinceritatea si entuziasmul de “om simplu” ale lui Emil Boc atunci cand va intelege ce s-a petrecut in weekendul asta. Si anume ca un ambasador mai bun decat sportul de performanta cu greu gasesti intr-o tara care nu are nici Versailles, nici vestigiile Romei antice, nici domul de la Koln si nici maretia Vienei. Ce e de facut?

In context Centenar, as vrea sa il vad pe Emil Boc facand ceva care cu adevarat il va inalta. “Universitatea” e simbolul pe care il poate inobila cu performante. “Universitatea” trebuie sa fie si formal, nu doar afectiv, al comunitatii clujene. “Universitatea” trebuie sa aiba finantare pe masura. Dintr-un buget care are excedent de 300 milioane de lei (!!!!!) Emil Boc poate construi performanta. Ca altfel toata infrastructura asta minunata va fi doar o tichie de margaritar.

Si, mai mult decat orice, “Universitatea” trebuie “extrasa” din constructia aia comunistoida de apartenenta la un Minister. Cu “domnia lui Vasu” cu tot. Am tot spus asta si nu o sa obosesc sa o spun: politica asta de “eu sunt mic, stau in banca mea, nu vreau sa supar pe nimeni” va trebui rupta. Daca nu acum, de Centenar, atunci cand?

Ne e rusine oare sa ne respectam simbolurile? Ne e rusine sa spunem “Da, este “U”, este clubul nostru, il finantam din banii nostri”. Si il finantam, nu ii aruncam firimituri.

Dati-mi voie sa mai fiu o data naiv. Daca toate astea se vor intampla, o sa spun fara nici o ezitare ca Emil Boc a inteles ceva din “excursia” de la Ostrava. Ce spui, Domnule Primar, te bagi?

“U”istul de pe Mures

E vremea povestilor de Centenar. E vremea amintirilor frumoase. E vremea sa inteleaga, poate, cei mai tineri, de ce “U” este cu adevarat altceva.

“U”ist sunt de cand ma stiu. Tata, prieten cu profesorul Arnautu, cu profesorul Neta, ma scotea de la gradinita si ma ducea in Babes la antrenamentul “Universitatii”. Era plimbarea de dupa-amiaza. Acolo si atunci i-am vazut pe terenul III pe Remus Campeanu si pe Solomon. In apusul carierelor. Pe Pexa, pe Adam, pe Uifaleanu. Si cu “U” am ramas.

Vara mergeam la tara, undeva pe langa Ludus, la bunicii materni. Pentru mine asta se intampla cu o precizie absoluta. In ziua in care luam vacanta, la ora 2 ma urcam in autobuzul de Tg.Mures, ma dadeam jos la Ludus si luam o RATA care la 5,30 era in sat.

Ei bine, despre satul asta si cum am dus pe “U” acolo vreau sa va povestesc. Avea bunicul o sora (cea mai mica) ce era casatorita cu Axente. Bine, tot satul ii spunea “Arsentea”. Un om extrem de “altfel”. Un amestec de taran si “scolit”, un “aproape intelectual” al satului. Facuse razboiul si acolo facuse o scoala de felceri. Venit acasa a devenit felcerul satului. La el apelau toti sa le faca o injectie, sa le faca un tratament medical de baza, in lipsa medicului (care venea de 2-3 ori pe saptamana si statea cate 3-4 ore zilnic).

Ei bine, omul asta de o delicatete aparte era cred, singurul din sat cu abonament la Sportul. Fiind pe malul Muresului, era, cumva, apropiat de ASA Tg Mures. ASA aia din anii 71-72, cea ce jucase cu Dinamo Dresda, cea cu Hajnal, Fazekas, Ispir, Boloni. Pe mine ma cam enerva ca eu ii povesteam de “U” si el imi tot zicea de ASA. Si mi-am propus sa il “intorc” cumva spre “U”. Se inchisese dispensarul si si-a gasit ceva de lucru in Ludus. Facea naveta si se intorcea cu RATA aia de 5,30 de care va spuneam mai devreme.

Pe la 3 dupa-masa, trecea postasul care ducea inclusiv presa. Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa imi lase mie ziarul Sportul, ca i-l duc eu lui Arsentea. Dupa ceva negocieri si promisiunea bunicului ca il duc eu (doar eram neamuri cu Arsentea), mi-l dadea. Il citeam de la titlu pana la caseta tehnica de pe ultima pagina. Pe la 5 ma duceam spre casa lor (care era la vreo 4-5 case de a bunicilor mei), ca nu cumva cand ajunga sa nu isi aiba ziarul acasa. Ei bine, dupa ce ajungea, stiind ca eu deja citisem ziarul, ma punea sa ii fac rezumatul. Daca cumva aveam norocul sa gasesc ceva despre “U”, ii povesteam numai articolul ala, intorcandu-l pe toate fetele. Aveam si cu ce, aparuse Tim Campeanu si incepusera ziaristii sa “se prinda’ ca e un talent urias. Vorbeam si vorbeam si iar vorbeam pana ma oprea: “Ma, ce, numa’ de U Cluj scrie in Sportul?” De fapt, mi-a marturisit mai tarziu, era placut surprins de pasiunea mea si ma lasa sa ma “desfasor”.

Intr-una din toamnele acelor ani a venit la Cluj pentru ceva analize medicale. Ei si am prins eu momentul si i-am zis “no, mergem la meci sa il vezi pe Tim”. Bine, avea ce vedea, ca era si Tim si Vidican si Manu, si Dan Anca si Mos si Ciocan si Dobrota si aparusera, parca tinandu-se de mana, Pop Florin si Suciu.Nu mai tin minte cu cine jucam. Oricum nu prea conta, ca echipa aia a fost una din cele mai spectaculoase din istoria lui “U”. Dupa meci, cei mai “vechi” stiu, se facea culoarul ala la iesirea de la vestiar, langa gard, spre Hotelul Sportul, langa plopul ala imens. A tinut neaparat sa stea pana a iesit Tim, s-a dus la el, si-a scos palaria (ca am uitat sa va spun, purta mereu o palarie impecabila), i-a strans mana si tin minte vorbele lui: “Baiete, daca nu ajungi in echipa nationala, eu nu o sa mai pun mana veci pe vreo siringa!” Iar apoi, acasa, i-a spus mamei: “Nici cand ne-au liberat in mai 1944 si am ajuns acasa dupa trei ani de razboi nu m-am simtit asa de fericit”. Si ca totul sa fie rotund, cum locuiam pe Pavlov, de pe balcon se vedea curtea Facultatii de Chimie. Acolo era, banuiesc, “coloana auto” a UBB. Intamplator era parcat autobuzul “Universitatii”. Ala marca TV, cu dungi longitudinale alb-negre. Cred ca a stat in dupa masa aia numai pe balcon, privind, minute in sir, neintrerupt, autobuzul si culorile sale.

Vechiul Moina. Acolo, in fata hotelului, vedeti plopul ala imens.
Foto: romaniansoccer

Din clipa aia si pana a plecat din lumea asta, acum vreo 15 ani, omul asta, cand venea vorba de sport, nu stia altceva decat “Universitatea”. Mi-a aratat, tarziu, pe la sfarsitul anilor 90, un caiet studentesc. Scrisese acolo, fara absolut nici o omisiune, toate meciurile lui “U” si echipa de pe teren la fiecare meci. Absolut tot, echipe, scor, cine a comentat la radio, cine a arbitrat. Din pacate, dupa “plecarea” sa nu am mai gasit acel caiet, ca era un document de o valoare inestimabila.

Cam asta e povestea lui Arsentea”, “U”istul de pe malul Muresului. Stadionul pe care el il stia nu mai e. Nici plopul ala. Nici autobuzul. Dar a ramas “U”. Pentru el, pentru toti cei ca el, “U” a ajuns la Centenar. Primul din multele.

Ziua in care “U” a fost regina Europei

Au fost destule momente in istoria “Universitatii” pe care sa le povestesti nepotilor. Toate impreuna si fiecare in parte inseamna tot atatea momente de frumoase aduceri aminte.

23 ianuarie 1986. Clujul fremata in asteptarea marelui meci. Clujul respira baschet si respira “U”. Erau anii aia, inceputi in 77-78, cand un imens antrenor si un mare om – Nicolae Martin – si fetele sale au facut ca “U” si Clujul sa respire inalta performanta.

Sa revenim la meci. In Cupa Campionilor Europeni, “U” juca in una din cele 2 grupe ale sferturilor de finala. O “Euroliga” de azi mult mai concentrata insa. Adversarele se numeau Levski Spartak Sofia, Partizan Belgrad si Primigi Vicenza. Nume uriase in baschetul feminin european.

In acea seara de iarna, de la ora 18,00, “Universitatea” intalnea Primigi Vicenza. Si nu era un adversar oarecare. Era castigatoarea ultimelor 3 editii ale CCE (1983, 1984 si 1985), o echipa neinvinsa de ani de zile pe plan european. Un Real Madrid feminin.

Niciodata in istoria sa de 25 de ani (in 1986) Sala Sporturilor nu fusese supusa unui asemenea numar de spectatori. Am fost acolo. Am trait meciul ala intre 4,000 de suporteri. Alte mii stateau afara asteptand fie un bilet salvator fie o bresa a militienilor prin care sa se strecoare.

Despre joc se pot scrie romane. Despre ambitie. Despre daruire. Despre talent. Despre comuniunea echipei cu suporterii. Despre un imens si unic profesionist, Baciul Martin, care a reusit “imposibilul”. Pentru ca nu era la indemana aproape nimanui sa bata marea Primigi. In limbajul anului 2019, sa ai un finish cu un “run” de 9-1 (de la 67-71 la 76-72) in finalul unui asemenea meci, este unul din acele momente in care Bunul Dumnezeu a vrut sa puna “U” in fruntea Europei. Si doar pentru o seara.

Din anii aia ne-au ramas asa putine filmari, dar, din fericire, priviti acest final de meci:

Simtiti tensiunea. Simtiti trairile tribunei. Cautati scarile din tribuna. Nu le veti gasi. Erau intesate de suporteri. Priviti-o pe Magda. Marea Magda Pall-Jerebie parea coplesita de miza. Jucatoarea ce facuse deja parte din echipa Europei, jucatoarea cu un bronz si un argint la Universiada (cand competitia asta insemna ceva) traia la unisorn cu cei din sala momentul acela unic. Dibacia lui Martin si o atmosfera de vis a facut posibil acest succes.

In secventele de final vedeti bucuria unei echipe pana la urma de copile. Erau in teren (titulare in secventele de final) Tunde (18 ani), Ildi (17 ani), Paula (20 de ani), Gabi Kiss (20 de ani) si “veterana” Magda Jerebie (23 de ani). Si jucau cu multipla castigatoare a CCE la baschet feminin.

De fapt, pentru ca e nedrept sa nu mentionam intreaga echipa, sa o facem acum: 4-Gabriela Marginean; 5-Paula Misaila; 6-Enyedi Tunde; 7-Virginia Popa; 9-Aurora Dragos; 10-Mariana Badinici; 12- Melania Lefter; 13-Magdalena Jerebie; 14-Manasses Ildiko; 15-Kiss Gabriela. Din tribuna, le vedeti “navalind” pe teren, la final, pe Suzana Sandor, Carmen Costanasiu si Elisabeta Czegledi. Asta doar pentru ca regula bancii atunci era de 10 jucatoare. Si, desigur, cel caruia o sala efervescenta ii scanda numele: minunatul OM si ANTRENOR Nicolae Martin. Alaturi de el Horia Pop.

Au fost anii minune ai baschetului feminin la “U”. Au fost anii cu 12 titluri de Campioana Nationala (intre 1981 si 1993), din care 10 consecutivi. “U” este si azi, in 2019, echipa cu cele mai multe titluri nationale din istoria baschetului feminin romanesc (14). O istorie care arde. O istorie care, la Centenar, innobileaza. Si obliga.

 

IN MEMORIAM Szoboszlay Nicolae

                        Motto:Nu am antrenat, am si educat. Avand credinta ca omul nu are doua eu-ri. Cum e in teren, asa e si in viata” – Szoboszlay Nicolae (1925-2019)

Cat e de greu sa scriu textul asta! Desi viata isi urmeaza implacabil calea, desi unde exista inceput intotdeauna exista si un sfarsit, speram ca momentul asta sa vina cat mai tarziu.

In istoria, iata, CENTENARA, a “Universitatii”, au existat generatii si personalitati despre care se va vorbi si la primul Centenar, si la al doilea, si la al oricatelea. Pentru ca au marcat prin prezenta si evolutia lor sportiva si umana simbolul pe care il iubim atat.

Despre Nicolae Szoboszlay – Lay Bacsi se pot scrie tomuri de carti. Omul asta a adunat nu doar repere sportive respectabile ci si o experienta umana impresionanta. Poate ca merita sa fie mai mult in prim plan, in lumina reflectoarelor. E drept, pe vremea aia nu exista explozia informationala de acum, asa ca multe din intamplarile, experientele, amintirile sale se vor duce odata cu Domnia Sa.

Pentru mine, faptul ca am avut onoarea sa ii fiu aproape in ultimii ani, ma innobileaza. Omul asta a fost de o eleganta si o verticalitate cum rar gasesti. Chiar si in generatia era considerat un model de conduita si eleganta. Pentru mine a fost o sursa inepuizabila de informare si amintire. Am avut ocazia sa il insotesc in ultimii ani la “pelerinajul” pe care il facea la mormantul parintilor sai la Orastie de luminatie. An de an. Drumul ala dus-intors era un regal pentru mine. Sa iti povesteasca cineva despre nume precum Ozon, Baratki, Silviu Ploiesteanu, Mircea Luca, Ioanovici, sa o faca din postura de “traitor” al acelor vremuri si ca partener de competitie (pentru ca pentru Lay nu existau adversari ci doar parteneri), credeti-ma, te transpune in acea lume. Intotdeauna ziua aceea a ramas memorabila. Intotdeauna, la intoarcere, faceam un popas la niste rude ale sale la Vintul de Jos, unde urma o alta “runda” de amintiri. Si ajungeam seara acasa cu sentimentul ca am fost si eu “acolo”. Cu Ozon, cu Baratki, cu Petschovschi, cu toti.

O sa va povestesc doar doua intamplari marca “Lay Bacsi”.

Tanar antrenor fiind, au avut deplasare la Oradea. Au primit un autobuz de la Clujana “care facuse razboiul” si, la drum. Pe Piatra Craiului, la coborare, harbul ramane fara frane. Iar dinspre Alesd urcau niste camioane incarcate cu piatra. Toti isi vedeau moartea cu ochii. Cum-necum, soferul a reusit sa tina autobuzul sub control si au ajuns la baza pantei. Unul din jucatori, alb la fata ca si ceilalti, a mai avut puterea sa ii spuna lui Lay: “Lay Bacsi, probabil nu ti-ai dat seama, dar in momentele alea tensionate ti-ai luat palaria si ai pus-o pe cap”. Raspunsul lui Szoboszlay: “Da, m-am gandit ca daca murim in accidentul asta, cand vin sa cerceteze, sa vada ca in autobuzul asta a fost si un domn”

A doua: prin anii 60 a fost convins sa antreneze Corvinul. S-a dus acolo si a primit, pentru un an de antrenorat, o suma ca “prima de instalare”. Treburile nu au mers tocmai bine, echipa nu prea a avut rezultate, si in iarna a hotarat, impreuna cu Conducerea Combinatului de la Hunedoara sa intrerupa contractul. A venit la Cluj, a luat din casa jumatate din suma primita si a dus-o la Hunedoara. “Era nemeritata, eu am stat doar jumatate de an. Aia din Federatie au ras toti, cred ca am fost singurul antrenor din lume care am dat inapoi de bunavoie din banii primiti. Dar nu am putut fi decat cinstit. In primul rand cu mine”.

Am avut bucuria, in ultimii ani, sa il avem oaspete la manifestari ale Asociatiei Sepcile Rosii. La lansarea editiei a doua a cartii “Sepcile Rosii” de Ioan Chirila, Lay Bacsi a strans,probabil, cele mai multe aplauze

La implinirea a 90 de ani de viata, Asociatia Sepcile Rosii a avut onoarea sa il aniverseze si sa ii asculte, din nou, amintirile sale inegalabile. Un scurt pasaj, mai jos:

Am ramas, sufleteste, mai saraci. Sunt convins ca, acolo, sus, s-a alaturat “echipei din ceruri a Universitatii”. Si ca de acolo va veghea la binele “Universitatii”.

O sa ne lipsesti, Lay Bacsi!

 

Universitatea CENTENAR

Mai sunt mai putin de doua ore pana intram in 2019. An-reper al “Universitatii”. Anul in care “Universitatea” adauga primul secol de existenta istoriei sale.

“Universitatea” nu a fost “croita” sa fie o prezenta oarecare. “Universitatea” a fost unul din cei cativa piloni ai Unirii cu tara. Opera Nationala, Universitatea ca institutie academica si Clubul Sportiv “Universitatea” au fost cei cativa piloni cu care Consiliul Dirigent, prin eminentul sau reprezentant la Cluj Onisifor Ghibu, a inceput reconstructia Clujului romanesc.Tocmai pentru acest motiv, “Universitatea” a fost si va ramane veci “simbolul unor inimi romanesti”.

Celebrele vorbe ale fondatorului recunoscut al “Universitatii”, profesorul Iuliu Hatieganu, spuse in 1932, descriu perfect ceea ce inseamna “Universitatea”: “…Scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoşi. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie. Nu victorie personală, ci victoria naţiunii. Nu speculă, ci jertfa…“. Sigur, erau timpuri romantice in care un dribling, un gol sau o alunecare la sacrificiu insemnau mai mult decat un rezultat cu orice pret. S-au mai schimbat vremurile, s-au schimbat prioritatile, si tocmai de aceea, “U” a creat adevarati CAMPIONI. Doar ca ei au  fost nu doar campioni pe teren, au fost adevarati campioni in viata, in comunitate. Sunt mult prea multi pentru a-i mentiona. Si nici nu cred ca asta ar fi scopul, “U”istii adevarati ii stiu si ii apreciaza.

“Universitatea CENTENAR”…Traim vremuri de istorie a “Universitatii”. Si nu pot sa nu afirm ceea ce cred cu adevarat: flacara vie a “Universitatii” a fost tinuta aprinsa aproape intotdeauna de catre suporterii ei minunati. Ei si doar ei au crezut si vor crede mereu in “Universitatea”, fara vreun interes, fara sa ceara nimic. Pentru ca, nu-i asa, “Cat e Clujul de frumos / Fara “U” nu are rost“.

LA MULTI ANI, “Universitatea” Cluj, LA MULTI ANI “U”isti!

Pentru ca… “U”

Nouazeci si noua

M-am tot gandit cum ar trebui sa sune un text despre aniversarea “Universitatii”. Sunt atatea de spus, sunt atatea personaje in povestea aproape centenara a “Universitatii”! Cum sa te expui riscului de a uita pe cineva? De cat spatiu e nevoie sa ii cuprinzi pe toti? Care sunt “povestile” care merita spuse mai intai? Vorba unui drag prieten, “Avem atatea povesti frumoase ca nu le putem in vecii vecilor povesti pe toate!”

In dilema asta, am ajuns azi in jurul amiezii la o expozitie-eveniment organizata de Peluza Sepcile Rosii intitulata atat de simplu “U-99”. Este acolo atata istorie, atatea imagini, atatea obiecte, atata caldura si atata pasiune…Priviti:

(Am vrut doar sa va “tentez”. Vizitati maine 25 noiembrie expozitia Peluzei Sepcile Rosii organizata la BTArena si intrati in povestea “Universitatii”)

Pasind in spatiul atat de plin de “povestea U”, am inteles cum sa ies din dilema de la inceput. Pentru ca alaturi de parintele fondator, alaturi de atatea personalitati, atatia sportivi, antrenori, conducatori, alaturi si mereu dispusi la iubire neconditionata au stat SUPORTERII “Universitatii”.

Suporterii, cei care au compus “Tempo U” in 1943, cei care in anii 70 au facut din “Slava tie, Studentie” declaratia de iubire si fidelitate cantata azi la fiecare meci. Cei pentru care nu exista nevoia de trofee, de sclipiri efemere. Cei pentru care e de ajuns ca “Universitatea” exista. Sigur, se mai supara, mai fac “scandal”, dar se intorc mereu aceeasi patimasi si plini de pasiune. Suporterii care apreciaza mai mult un sportiv dedicat, sau o echipa care “moare” pe teren decat un trofeu obtinut cine stie cum. Ca asa e la “U”, sportivi, antrenori si suporteri sunt o mare familie.

Ei, suporterii, sunt cei care au tinut “Universitatea” in viata. Ei o vor duce mai departe. Pentru ca dupa 99 vine… Centenarul. Pentru SUPORTERII “Universitatii” va fi anul bucuriei. Asa cum a fost anul 99. Si asa cum va fi si anul 101.

La Multi Ani, “Universitatea” Cluj!

Ne vedem la CENTENAR. Pentru ca… “U”

Spre ce se indreapta Clujul?

Am trait una din cele mai triste seri din existenta mea de “consumator” de sport. Una in care intrebarile fara raspuns au curs, una dupa alta.

Lumea este intr-o continua schimbare. Lumea cica “se adapteaza”. Se “recalibreaza” Se “aliniaza”. Pe buneee? Si se indreapta… spre ce?

In seara asta s-a jucat returul turului preliminar de FIBA Europe Cup la baschet masculin. A fost meciul retur dintre “U” si Ironi Ness Ziona din Israel. Stiti, vine din campionatul ala unde joaca Maccabi Tel Aviv. Un meci tare, asadar. In tur au castigat gazdele cu 13p diferenta. Asadar era nevoie de o mica minune pentru calificare.

Care nu a venit. Meciul s-a terminat, totusi, cu victoria lui “U”, 89-88, un cos de 3p in ultima secunda a lui Alexandar Rasic.

Ce vreau sa spun… Zi dupa zi, an dupa an, Clujul se transforma in ceva amorf si diform. Clujul, care se lauda cu cea mai buna infrastructura sportiva din Romania, Clujul care are “oferte” sportive diverse, Clujul care se lauda ca e “oras-comoara”.

Clujul asta a “produs” in seara asta imaginea a ce e pe cale sa devina. Cu 10 minute inainte de inceperea meciului amintit, sala arata cam asa:

Sa nu credeti ca s-au schimbat multe in 10 minute. Cu ingaduinta, 2,000 de spectatori au asistat la un meci international in care juca “Clujul” (cum le place unora sa spuna) cu o echipa buna dintr-un campionat de top din Europa.

De-a lungul anilor ati primit destule. Mai multe decat trebuia si, constat tot mai des, mai mult decat meritati. La baschet ati primit invitatii gratuite cu nemiluita, baloane, evantaie. E drept, nu ati primit sandwiciuri si sucuri. Alea se dau…. in alta parte. Acum, ca trebuia sa platiti 24 de lei. ati strambat din nas. Puteati intra cu abonamentul anual, care costa 250-300 de lei pentru vreo 20-25 de meciuri, dar nici abonament nu aveti. Ca no, ce atatia bani?

Clujeanul increzut si cu nasul pe sus nu stie ce inseamna comunitatea. Si ca un asemenea eveniment e parte din viata comunitatii. Si de unde sa stie daca tot ceea ce conteaza este sclipiciul, selfismul si spiritul de turma? Rupeti sala aia cand joaca Cristina Neagu sau Simona Halep, ca no, e in trend. E rost de selfie, de chekuire nesfarsita. E pe principiul “Nu esti acolo, nu existi”. Acolo dati 50-100-150 de lei sa “va vedeti”. Unii, persoane importante, spun ca “nu isi mai spala camasa asta” dupa o imbratisare cu Halep. Dar atat. Cand e vorba sa va identificati cu simbolurile orasului care v-a ridicat, pe multi, din colbul “nonexistentei”, nu, nu va intereseaza. Ca, nu-i asa, mai bine o muie, niste pancarde dragute si funny (bune si alea intr-un anume moment) decat in sustinerea simbolurilor locale.

Da’ nu ma mir. In masura in care, pentru multi, simbolurile Clujului sunt numai Untold, vreun Street Food Festival sau noroaiele Electric Castle, de unde sa stiti voi de comunitate? De apartenenta? De amprenta profunda a Clujului in viata contemporana?

Sa ma ierte cei care nu-s asa. Stiu ca exista. Ca sunt, probabil, la fel de tristi ca si mine. Ziceam undeva ca, pe vremuri nu prea indepartate, Clujul era reprezentat mai ales prin vocile lui Emil Racovita, Lucian Blaga, Iuliu Hatieganu, Tiberiu Popovici sau Iuliu Hossu. Cine-s aia? Parca niste strazi, o piata. Nu?

Spre ce se indreapta Clujul?

Intrebari care “ard”

Chiar daca sunt cam gura sparta, aici, in scris, am incercat sa fiu mai ponderat in exprimare si sa nu dau frau liber tututor vorbelor care imi vin “din prima”.

Cred insa ca de data asta o sa fiu mai “contondent”. Ca eu unul M-AM SATURAT! Poate ca nu doar eu. SPER ca nu doar eu. Imi asum sa fiu “vocea” celor care gandesc ca mine dar tac.

Spune un prieten pe care il pretuiesc: “In an centenar, echipele Clubului “Universitatea” ar trebui sa defileze prin campionate si sa onoreze evenimentul. Cand colo toate se bat la retrogradare“. Nu o puteam spune mai bine.

“Cosmarul Uistilor” e pe cale sa se infaptuiasca. Clubul se duce in jos. De tot. An de an ni se tot spune ca atat se poate, ca nu se poate mai mult, ca “noi suntem pepiniera pentru altii”. Si atunci intreb: DE CE sa fim pepeniera? Ce, suntem ferma Steluta? Pepiniera? Si ce “prducem”? Pepeni? Ceapa? Puieti de salcii plangatoare?

Am spus-o de atatea ori, totul se reduce la managementul clubului. Care este incapabil sa “produca” mai mult. Care nu face nimic si produce nimic. Nu mai reiau idei deja spuse, cu sectii care mai de care mai exotice si mai inexistente in peisajul sportiv, cu o diluare bugetara din care nimeni nu primeste destul, cu o incapacitate endemica de a aduce langa club un partener/parteneri care sa intregeasca un buget considerat insuficient.

De cate ori sa o mai spun ca vizibilitatea e data de echipele de jocuri sportive? Ca degeaba iei medalii la hectar la scrabble, la box feminin sau la fitness, degeaba ne umpli newsfeed-ul retelelor cu multilple cupe si medalii la sporturi si competitii de care au auzit doar cei ce participa, daca echipele de jocuri sunt tinute la limita subzistentei. Stim si de ce. Demult ar fi renuntat la echipe dar, ce sa vezi, astea sunt la sporturi olimpice si prin simpla lor existenta aduc puncte multe in evluarea anuala a Ministerului. Pai da, le tinem doar cat sa existe.

Pentru ca “tortul” sa fie plin de frisca umilintei, aud ca singura echipa care a facut performanta, e in pragul disolutiei. Da, echipa lui Magda Jerebie, a Paulei Misaila, a Aurorei Dragos si a Virginiei Popa, isi va pierde conducerea, antrenorul si, ca atare, sponsorii. Este, cu alte cuvinte, in pragul colapsului. Cred ca e vremea sa nu ne mai ascundem (eu si voi, cititorii) dupa cires si sa o spunem direct: mereu si de catre multi s-a spus ca “asta e echipa lui Alexa” ca un fel de “scuza” penibila pentru neimplicare. Da, stim. Alexa e un tip complicat, buruienos in exprimare uneori, cu bubele lui (care dintre noi nu le are pe ale sale?). Numai ca echipa asta fanion, cea cu 14 titluri nationale nu o duce Alexa in sufrageria proprie, nu o face vector de imagine (cum s-a speculat). Vrem nu vrem, ne place sau nu, a facut dintr-un proiect utopic unul cu realizari. Echipa asta a jucat o finala nationala si o semifinala, asta in doar trei ani. Dupa ce vreo 15 ani de “onesta pastorire” directa a Clubului a fost invizibila si fara importanta in peisajul sportiv. Inteleg multe, pot intelege suparari si revolte la adresa unui limbaj mai colorat, dar, pentru Dumnezeu, este vorba despre “U”. Cum, Doamne, tu ditamai conducator sa iti dai in judecata propriul colaborator, cel care a adus echipei 70% din buget in fiecare din astia trei ani? Cat de mizerabila poate fi o asemenea atitudine? Orice neintelegeri sau certuri or fi, rezolva-le naibii in interesul lui “U”.

“U” Cluj, locul 4, final de sezon 2017-2018.

Cu echipe slabe si manageri nesemnificativi, cu sportivi platiti ca niste amatori, clubul asta e numai bun sa fie o feuda. Cam asa arata din exterior. Nu exista nici un argument, absolut niciunul, ca nu ar fi asa.

Mi s-a spus personal ca sunt asteptat de conducere “sa mi se explice”, Pardon, eu sunt nimeni, nu mie trebuie sa mi se dea explicatii. Ci “prostilor” alora care cred ca “U” este o valoare a orasului, un simborl ce anul viitor ajunge la Centenar. Lor, nu mie, le datoreaza o conducere incremenita in vreme raspunsuri. Alora care platesc bilet. Si alora care nu mai platesc, ca nu mai vin. Scarbiti de halul in care a ajuns Clubul Sportiv “Universitatea”.

Consemnez: volei feminin – locurile 7-10 (din 10); volei masculin – locul 10 (din 12); handbal feminin – locul 10 (din 14); handbal masculin – locul 3 in liga a doua; rugby masculin – locul 6 (din 6); rugby feminin – locul 3 (din 3).

Baschet feminin – locul 2 (din 12) in 2017, locul 4 (din 10) in 2018. Pai no, sa nu ii dam in cap? Nu vedeti ca nu e “in trendul” celorlalte rezultate?

Grav este ca acesta conducere a Clubului pare batuta in cuie. S-a argumentat de multe ori ca “mai mult nu se poate”. Serios? Poate altul poate. Poate altul, cu drag de “U” si cu mai multa stiinta, ar putea! Ce motive, ce interese, ce scopuri exista in a perpetua o stare si un management de mandra minune?

Dragi “U”isti, vine Centenarul. Va place cum arata CS “Universitatea”? Daca nu, e cazul sa intrebe fiecare. Ce facem cu “U”? Ca daca nu, mai ramane doar urarea:

Noapte buna, dragi “U”isti.