Inainte, “U”isti!

Scriu la cald. Dupa un meci retur castigat. Unii ar spune ca degeaba. Ii contrazic. Nici o victorie nu e degeaba. Inseamna ca la ora acelui meci ai fost mai bun decat adversarul. Macar atat.

S-a terminat un sezon greu. Cu multe. Cu rele? Da, uneori. Cu bune? Intotdeauna. Pentru ca “U” inseamna cu totul altceva decat sabloanele despre performanta in sport. Care, sigur, e binevenita, e de dorit, da nu inseamna totul. Stiti de ce? Pentru ca, de exemplu, “U” se identifica aproape ombilical cu Parcul Babes. Parc ce a fost construit de ilustrul Iuliu Hatieganu in memoria fiului sau si oferit sportivilor “Universitatii” si Clujului intreg. Pentru ca Doctorul Mircea Luca nu a fost niciodata campion national in statistici, dar a fost si va ramane un mare campion in memoria afectiva a Clujului. “Universitatea” are atatea povesti frumoase ca ar trebui mii de pagini sa le cuprinzi. Si nu le-ai termina

Daca nu era “presiunea” afectiva si emotionala a Centenarului, as fi fost primul care sa imi doresc moderatie si o constructie lina si sanatoasa, nu un “expres” de promovari consecutive. Si da, ar fi fost frumos sa fie asa, de Centenar. S-a incercat si am fost aproape. Nu ne-a “iesit”. Poate si pentru ca la “U” caile si evolutia sunt total atipice. Sa va amintesc doar felul in care am ajuns sa castigam, in 1965, Cupa Romaniei. Putini stiu ca in semifinala am terminat la o egalitate perfecta cu Progresul. Iar criteriul departajarii a fost “echipa mai tanara”. Ei bine, “U” a fost aceea, la o diferenta de vreo…. doua luni si jumatate. Fara acea aliniere astrala, fara inspiratia care, poate, a introdus in teren un jucator mai tanar, nu mai vorbeam de iconicul an 1965. Tipic “U”!

Ce vreau sa spun… Gata, s-a incheiat. A fost frumos. Si va mai fi. E musai! Pentru ca acum aproape trei ani, in iulie 2016, eram pe nicaieri. Eram morti! Sansele de a exista scadeau cu fiecare zi. Asa ca, privind acum inapoi spre sezonul incheiat, sa ne bucuram ca, iata, in nici trei ani, de la nimic am ajuns la portile Ligii Intai. Si, mai presus de orice, in anul asta am castigat asta:

foto: Ioana Ceuca

Ne odihnim, respiram, si apoi o luam de la capat. Fiecare experienta (buna sau rea) a sezonului incheiat trebuie sa ne faca mai puternici si mai tari. Daca nu am “murit” in 2016 este pentru ca soarta “Universitatii” este sa fie eterna. Asa ca, inainte, “U”isti!

Advertisements

Va amintiti de “triunghiul” Branesti-Urziceni-Navodari?

Nu, nu o sa vorbesc despre meciul de ieri. Inca nu. Trairile, emotiile, starile sunt inca prea vii, puternice si contradictorii.

Nu despre asta as vrea sa va vorbesc, desi gandurile de acolo vin, de la un meci care poate fi judecat in toate felurile. Sportiv si non-sportiv.

Va amintiti despre Victoria Branesti? A “dansat” un sezon. Va mai amintiti de Sageata Navodari? Acelasi “dans”, alt sezon. Tot unul. Va aminti de Unirea Urziceni? Aici a fost mai “bine”. Au bagat bani, au traficat puncte, au castigat un titlu. Au castigat apoi o tona de bani de la UEFA, i-a “privatizat”, si dus a fost. Cresc buruienile in stadionul Unirea (daca o mai fi ceva de capul lui). Nici una nu mai exista.

Ce vreau sa zic… Daca te plimbi prin Arad, o sa vezi in multe locuri fanioane cu UTA. Daca mergi la Timisoara, e plin de “polisti” adevarati. La Brasov, o mana de copii frumosi tin cu dintii de “Steagu” lor. Ala a lui Adamache si Pescaru. Clujul tocmai a dovedit ca un meci de liga a doua (ca pana la urma asta a fost) e mult mai important pentru comunitate (cam de doua ori) decat un meci in care se decerneaza un titlu de campioana. Pentru ca e “U”. Dinamovistii, daca isi vad echipa de fotbal in ruina, is canalizeaza energiile in sala de handbal. Unde joaca cu adevarat Dinamo. Exemple mai sunt, nu pot si nu vreau sa fac o statistica completa.

foto: Ioana Ceuca

Ce au astea de mai sus cu “triunghiul” din titlu? Nimic, absolut nimic. Pentru ca UTA, Poli, Steagul si “U” s-a vorbit si se va vorbi de acum incolo, au starnit si vpr descatusa energii, despre “triunghiul” ala ar trebui sa se vorbeasca ca despre “asa nu”. Stiti ceva? Daca, de exemplu, despre FC Voluntari se va vorbi, peste 60 de ani, la fel cum se vorbeste despre “U” sau UTA sau Poli, daca va trezi aceleasi energii, daca va crea generatii dupa generatii de “voluntaristi”, o sa ii adaug in lista. Desi n-oi mai fi eu pe vremea aia, se va gasi cine… Dar tare mi-e frica sa nu vorbim aici de un alt triunghi. Adaugati oricare alte doua echipe din “varful” ligii intai si ati mai creat un “triunghi”.

Vorbim despre “performanta sportiva”, despre “criteriul” sportiv ca despre judecatorul suprem al ierarhiilor si valorilor. Uitam (sa nu vrem sa stim) ca sportul este pentru suporteri, nu pentru a deveni “masini de facut bani”, nu pentru a crea “false notorietati”, nu pentru a hrani orgolii marunte ale unor primari care uita ca nu le e asfaltat drumul si au scoala cu buda in fundul curtii, dar “baaa, jucam in Liga Intai, baaaa”. Va amintiti de episodul celebrarii Cupei castigate de Voluntari? Cu mici, bere si manele, “pe persoana privata”, intr-un colt sordid de Ilfov? Cupa aia, castigata candva de Petschovsky, Dridea, Dan Anca sau Ivansuc. Aceeasi Cupa, “scaldata” in manele si bere la pet…

Meciul de ieri, asistenta uluitoare (pentru unii) a dovedit ca lumea are nevoie de simboluri. Daca juca ASU Poli un baraj de promovare, sau UTA, sau Petrolul, sunt convins ca era aceeasi efervescenta. Ieri a fost dovada ca, de fapt, lumea nu a uitat sa se bucure de traditie. Si sa o vrea transmisa mai departe. Si “primeste” surogate burleno-iorgulestine, se amageste ca “traim frumos”, cand, de fapt e doar o mizerabila cloaca.

Nu stiu daca “predic in pustiu”, dar sunt absolut convins ca asa gandesc cei multi. Nu toti, ca de aia a putut ajunge “la putere” starea asta manelizata. Doar ca, naivul din mine, crede ca momente ca cel de ieri cladesc. Pun cate un pic la fundatia revenirii. Cand o fi asta? Poate n-om mai fi noi, dar macar de dragul astora mici, macar de dragul viitorului lor, “constructia” asta nu se poate opri. Si nu se va opri.

PS: Orice aluzie la situatia grotesca a unei “constructii” de chirpici numita Academica Clinceni nu este deloc intamplatoare!

#ViataAstaTinCuU

Un meci din istoria Centenara

Nu o sa va vorbesc despre meciul de maine. Ca e doar un meci. O sa ma feresc de epitete precum “capital”, “esential”, etc. Este doar un meci.

Capital a fost meciul din 1945 cu Vasas. Capitale au fost meciurile din turneul european al lui “U” din anul 1923, capitale si definitorii au fost meciurile jucate la Sibiu cand “U” a ales calea onoarei. Cel de maine e un meci in istoria centenara a “Universitatii”.

Maine e important altceva. Maine e important ca ne vom strange cu mic cu mare pe Eroilor. Important e ca pana in seara asta s-au cumparat 15,000 de bilete. Ca maine, pe stadion, vor sta umar langa umar tata si fiu, mama si fiica, alaturi de bunicii lor. Ca vom fi acolo. Pentru ca joaca “U”.

Daca e sa gasim un motiv de superlative este, poate, acela ca se va dovedi inca o data ca Clujul respira in alb-negru. Or mai fi si sceptici care nu credeau asta. Astora le recomand sa urmareasca ziua de maine. Celor carora nu le-a fost de ajuns ce au vazut la finala Cupei din 2015, sa deschida ochii mari. Ca poate vor intelege de ce noi ne-am deschis larg inima.

Meciul de maine e doar un meci. Cu un rezultat care va conta doar in masura in care, sigur, ne-ar place sa fim noi invingatorii. Dar, daca nu, nu se intampla nimic. Si stiti de ce? Pentru ca mai avem mult de cantat, mult de sustinut, multe meciuri si multi jucatori de aplaudat. Pentru ca vin din urma alti copii ai Clujului. Ca ei:

(foto: Stefan Martinescu)

#Centenar #U100 #ImpreunaSuntemU

Desteptarea

Nu vreau sa fiu “vocea” nimanui. Desi stiu ca sunt vocea multora. Pentru ca, nu-i asa, suntem frumosi si liberi. Iar la “Universitatea”, dintotdeauna, “vocea” suporterilor a fost un element definitoriu. Spun multi ca “U” a supravietuit, in multe momente critice, prin vocea si dedicatia suporterilor care au fost intotdeauna pilonul existentei.

An Centenar. #U100. Multe obiective, multe sperante, multa dorinta de a demonstra ca “U” este Cluj si Clujul este “U”. Nu e deloc surprinzator ca o spun foarte multi din cei care nu sunt (sau nu mai sunt) in Cluj.

Fotbal. “U” Cluj. Liga a doua. Ajunsi aici dupa o resetare de la radacina. Pana acum totul a mers “conform planului”. Promovari succesive din liga a patra in a treia si apoi in Liga a doua. Obiectivul de a ajunge inapoi in Liga Intai in An Centenar este in grafic. “U” a beneficiat, in limita a ce se poate in Romania, de tot ce trebuie pentru a-si indeplini obiectivul final. Si am ajuns aici. Etapa 26, locul trei, multe meciuri frumoase, atmosfera peste liga in care joaca. Pare ca totul este ok, dar nu este. Ce deranjeaza este JOCUL. Daca am castigat unele partide prin dominarea adversarului, in multe altele “ne-a ajutat” ba interventiile portarului, ba cate o sclipire a unora din jucatori, in orice caz, nu JOCUL care sa ofere consistenta. Sa ne intelegem , poti avea un esec dupa un joc in care ai trei bare, doua suturi la milimetru si portarul advers sa respinga miraculos alte cateva situatii. Este insa de netolerat sa ai jocuri in care sa nu tragi la poarta, sa nu ai consistenta in joc si sa te bucuri ca “bine ca s-a terminat asa”. Avem tot ce ne trebuie: staff, lot de jucatori, conditii financiare, etc. Este nevoie doar sa constientizezi, tu conducator, tu staff, tu jucator, ca este vorba de “Universitatea”. Nu e tarziu. Doar ca este nevoie de implicare. Si de darurie. Suporterul “U”ist asta asteapta. Asa a fost dintotdeauna.Daca e cazul, precum legendarul Mircea Luca, bagati capul in bocancul adversarului.

Precum tulnicele metaforice in reintoarcerea din 1945, sa sune DESTEPTAREA. Tuturor celor implicati sa le sune ca o necesara adunare. “U” este ceea ce este pentru ca, in momente mai putin faste, “tulnicele” au sunat. Este prea mult? Credeti ca e peste puterea voastra? Lasati pe altii!

Nu voi incheia inainte de a aminti un episod. Ati ramas datori! V-a asteptat lumea la actiunea de impadurire a ceea ce suporterii, cu inegalabila candoare, au numit “Padurea “U”nor Inimi Romanesti”. Ati preferat sa va trimiteti “reprezentantii”. Onorabili si ei. Dar atat. V-ati “protejat” gleznele si fizicul pentru meciul de aseara. Si “ati dat-o in gard”. Ne sunteti datori. le sunteti datori zecilor de copii care v-au asteptat. Si care, in aceeasi seara, v-au tinut strans la sufletul lor curat.

Nu ma pot opri sa nu remarc, la aceeasi actiune pornita din sufletul generos al lui Radu Tenter, ca baschetbalistii “Universitatii” au fost toti. Ma iertati ca intreb, daca Dykes poate, Goga de ce nu poate? Daca Torok poate, Sepsi de ce nu poate? Numa’ intreb. Poate ca de aia au jucat in halul ala, ca or fi fost “obositi”. Zambim amar si ne punem intrebari.

Nimic nu e compromis, nimic nu e prea tarziu. De la presedinte la magazioner, de la portar la ultima rezerva, sta in puterile lor sa arate ca “noi suntem Universitatea”. Inca suntem optimisti.

#ImpreunaSuntemU

Darul lui Radu

Oare ai stiut, copile, cat esti de iubit?

Ti-as spune multe despre ziua de azi. Ca sunt atatea! Nu cred ca pot, insa, sa cuprind in cateva cuvinte toate trairile si toata emotia. Asa ca o sa iti spun, Radule, ca tu, azi, ai oferit, generos asa  cum te stie toata lumea, cel mai frumos dar.

Ai vrut, Radule, sa fim laolalta. Ca un pumn strans. Ai vrut, Radule, sa fim uniti si sa ne uitam fiecare in stanga si in dreapta sa, la cel si cea care e alaturi, umar langa umar, gand langa gand, ideal langa ideal. Sa realizam ce multi si ce puternici suntem impreuna, cand simtim ca cel din dreapta sau stanga, cel din fata sau din spate, toti, gandim si simtim la fel. Ai vrut, tu, Radule, sa ne oferi darul asta al unitatii. Si stiu ca o sa veghezi sa fie asa. Sa ramana asa. Ne-ai unit, Radule!

Stim cu totii ca Radu nu a plecat. E in fiecare dintre noi, alaturi de fiecare. De fiecare data si in fata si in spate si la dreapta si la stanga, va fi, un pic, si Radu. Radu nost’ se “conjuga” doar la prezent si la viitor.

Radule, maine avem meci. Ne vedem la Oradea!

Pentru Radu, pentru NOI toti

A fost doar un meci de fotbal de liga a doua. Unul “aruncat” intr-o dupa-amiaza de luni din obscure interese televizistice. Dar unul in care emotia, trairile, bucuria unora si tristetea altora au fost, pana la urma, explicatia atasamentului.

Sigur, unora trebuie sa le “desenezi” ca sa priceapa. Decizia comuna a celor doua galerii de a intra in tribuna doar in min.15 s-a datorat modului aberant in care “unii” inteleg sa programeze meciuri. In timpul saptamanii, la ore la care, probabil nici macar toti suporterii “Universitatii” care doreau nu au ajuns la meci, d-apoi timisorenii care aveau de parcurs 320 de kilometri pe “drumurile patriei”.

Gaeria lui “Poli”

Spre lauda lor, cele doua galerii au fost solidare si au mai transmis un semnal “maharilor” de la televiziuni. Probabil se va ajunge sa se joace cu stadioane goale. Desi ma gandesc ca asta e o “normalitate” pentru televiziuni, vezi audientele de toata jena din liga intai.

Sa revenim la emotia acestei seri. Doua galerii frumoase, numeroase si un public cald. Vreo 5,000 in total. Cam cat in 3-4 meciuri la “campioana to be”. Ca daca nu e traditie, nu e emotie, nu e sentimentul apartenentei, degeaba. Nu degeaba s-au intalnit in seara asta cele doar doua echipe care au “membri sustinatori” in structurile oficiale.

Galeria “Universitatii”

Sigur, emotia a fost puternica si datorita momentului dramatic prin care trece Radu Tenter. In lupta lui a auzit si a vazut totul. Si scandarile, si mesajele Peluzei Sepcile Rosii, si mesajul echipei afisat la sfarsit, dar si pe acela al timisorenilor (toata admiratia pentru felul in care au stiut sa fie solidari). Emotia traita azi, cand “unul de-al tau” e in necaz o poti vedea doar in asemenea meciuri. In care se intalnesc adevarate simboluri si adevarate repere ale celor doua comunitati.

Pentru Radu Tenter. Fa, Doamne, o minune!

Toata aceasta seara a mai insemnat ceva: o lectie pentru toate mimozele si toti mimozii care “nu imi pot aduce, Domle, copilul la stadion ca aia injura”. Doua galerii frumoase s-au respectat reciproc si nu am auzit decat cantece si scandari. Si aplauze, multe aplauze adresate celeilalte parti. Pentru ca, nu-i asa, cand iti vezi e echipa ta, cand vii la meci pentru echipa ta, cand nu provoci, ai parte de respect. Un meci poate fi castigat sau pierdut, poti avea sansa sau nu, poti fi nepregatit sau depasit de adversar, dar atasamentul peluzei va ramane intact. Atata timp cat respecti sportul. Si partenerul de competitie. Si tribuna.

Pentru toata emotia asta traita impreuna, pentru frumusetea din tribuna, multumesc “U”, multumesc “Poli”!

 

Scrisoare aproape deschisa

Mi s-a spus ca degeaba ma zbat, ca soarta CS “Universitatea” Cluj e aproape pecetluita. De cand e pe mana actualei conduceri nu s-a intamplat nimic notabil. Decat o continua zbatere de a exista.

Acum, sigur, e posibil sa fiu contrat cu argumentul vorbelor profesorului Hatieganu. Sigur, vorbele alea sunt inaltatoare. Si mobilizatoare. Sa nu uitam insa ca sunt vorbele anilor ’30. Ca acum suntem cu aproape 90 de ani mai tarziu. Si ca lumea se schimba. E drept, obiectivele de a crea oameni sanatosi, de a cultiva camaraderia si nu ura sunt obiective mereu valabile. Numai ca in anul de gratie 2019 ele trebuie sa fie insotite de performanta. Nu cu orice pret, desigur. Nu vanzandu-ti sufletul, dar constienti fiind ca finalitatea unui act sportiv este performanta si nu existenta.

Durerea mare vine de la tot ce inseamna organizare la CS “Universitatea”. De la numarul imens de sectii (21 parca), de la felul halucinant in care sunt gestionate echipe si sporturi care au impact total diferit in comunitate si in lumea sportului. Cand imparti egalitarist, cu criterii de sorginte comunistoida resurse (si asa limitate) nu faci decat sa “omori” orice speranta. Si sa te “multumesti” cu simpla existenta.

Echipele de jocuri sportive ale “Universitatii” sunt marea dezamagire. Niciodata nu au fost in halul asta. Mai mereu, intre ele, exista una sau doua care performau. Si mai spalau din imaginea prafuita, vetusta, a lui “U”. Ca era handbal fete (mai des) sau baschet fete (mai rar), ca era rugby (la inceputul anilor 2000), mereu au fost echipe performante.

Acum? Un DEZASTRU absolut. Doar de dragul statisticii sa mentionam starea lor actuala: Handbal feminin: 2 victorii si 14 infrangeri. Handbal masculin: 20 de infrangeri in 20 de etape. Baschet feminin: 3 victorii si 16 infrangeri. Baschet masculin: 2 victorii si 19 infrangeri. Volei feminin: 3 victorii si 10 infrangeri. Volei masculin: 1 victorie si 15 infrangeri. Rugby: 1 victorie, un egal si 4 infrangeri. Cam asta e. Numarul infrangerilor este de 98. Dintr-un total de 111 meciuri disputate. Uluitor!

Se intampla toate astea in Anul CENTENAR al “Universitatii”. Si pe nimeni nu intereseaza. Sau pe prea putini. In sporturile de sala intalnesti in Horea Demian o deznadejde absoluta. Si NU, nu sunt de vina sportivii. Pentru ei am intreaga admiratie. Se lupta, fiecare, in conditii absolut jalnice. Lupta inegala si dezarmanta pana la urma.

Orice si oricand intrebi, raspunsul e unul singur: “Nu sunt bani”. Raspuns care e corect doar tehnic, contabil. Pentru ca apoi vin intrebarile firesti si cu adevarat importante:

  • de ce CS “Universitatea” are atatea sectii care nu au nici o vizibilitate si nu au nici o sansa de a atrage resurse si a genera venituri?
  • cum e posibil ca un club de talia si numele “Universitatii” sa nu atraga nici un fel de parteneriat din mediul privat?
  • de ce nu e analizata niciodata starea (“halul”) in care se afla echipele sportive ale lui “U”? Avem un Consiliu de Administratie. Pe hartie. In realitate nu exista decat bunul plac al unei conduceri executive unipersonale.
  • daca “nu sunt bani” si nu esti in stare sa atragi resurse suficiente, de ce nu pleci, Dle Director? De ce nu lasi pe altul care, poate, e mai priceput, care are stiinta “managementului sportiv” adaptat anului 2019? Chiar crezi ca se poate face performanta cu “indemnizatie de efort” de 700-800 de lei lunar?

Cred ca fiecare poate adauga intrebari similare. Intrebarea este de ce asa putini o fac. Daca acum, in anul Centenarului, nu ne intereseaza soarta “Universitatii”, aproape ne meritam starea de deznadejde.

Scrisoarea asta “aproape” deschisa nu e adresata conducerii CS “Universitatea”. Ca de la ei nu exista nici o asteptare. E adresata fiecaruia dintre voi. Cei care suferiti si traiti inca cu “U” in suflet.

#ImpreunaSuntemU

Raspuns pentru ignoranti

Fotbalul romanesc a ajuns atat de jos nu doar pentru ca de 30 de ani a fost “acaparat” de niste “investitori diabolici”, nu doar pentru ca o presa care si-a uitat rolul a ridicat in slavi tot felul de becali si pascani si porumboi si coposi, nu doar pentru toate astea. Ci si pentru ca stadioanele sunt goale. Sau, daca nu sunt, s-au umplut de selfisti, manelisti anti-manele, oportunisti, cautatori de pus pe harta…

Cel mai grav este cand unii care nu au citit in viata lor decat ziarul cu care invelesc salamul dau lectii si cer ritos raspunsuri. Pentru ca nu au la ale lor probleme, ii intreaba pe altii. Pun intrebari “incomode”. De parca i-ar recomanda ceva sa faca asta…

Intr-o postare pe un site al suporterilor din Craiova, se pun “intrebari incomode pentru fanii U Cluj” “Articolul” il gasiti AICI Asta dupa ce cu cateva zile inainte “laudau” proiectele de renastere, cu precadere cel al “Universitatii”. Vedeti AICI . Bine, logica vad ca nu prea e acasa pe malurile Jiului, dar asta e altceva.

Dar daca doresc raspunsuri, eu zic sa le dam raspunsuri. Sa incepem:

  1. La cata lipsa de reguli si coerenta este la FRF, sa astepti niste reguli in spete atat de delicate e ca si cum ai cere apa in desert. Macar acolo exista niste oaze. Cu toate astea, ar trebui sa stie si “intrebatorii” ca notiunea de “palmares” este una nepersonala si imateriala. Si ca, in ultimii 20-30 de ani a fost asociata cu brandul, marca, in general inregistrata la OSIM.
  2. La intrebarea asta m-am blocat. Adica exista raspunsul ca finala din 2015 a jucat-o o entitate aparuta in 2016? Dupa ce m-am scuturat de perplexitate, m-am gandit ca totusi merita un raspuns: finala Cupei din 2015 a fost jucata de “Universitatea”. Pentru ca FCU a lui Walter si AS FC Universitatea actuala sunt una si aceeasi prin prisma marcii. Invatati-va ca o societate sau alta sunt doar vehicule organizationale. Daca ma intelegeti…
  3. Spre deosebire de mititelu’ vostru, Walter nu mai avea nici un control in 2016. Pe de alta parte, sa va spun ceva ce nu stiti: daca Walter ar fi inscris echipa in liga a treia in 2016, “noul” U Cluj (de fapt acelasi) nu ar fi pornit. Pentru ca la Cluj asa se gandeste: nu exista decat un “U”
  4. La intrebarea asta merita sa ma intreb daca baietii astia stiu cu adevarat ce vorbesc? Ceea ce ei intreaba era imposibil sa se intample. Din doua ratiuni: una legala si a doua regulamentara. Intai, legal, pentru ca o societate in faliment NU ARE VOIE, conform Legii 85/2006, sa aiba nici o activitate inafara celei de lichidare. In al doilea rand, regulamentar, pentru ca Regulamentele FRF (ROAF) nu permit inscrierea in nici o competitie a unei entitati in faliment. Regulament care se rasfrange si asupra AJF-urilor. Mai citit, baieti…
  5. sa ne oprim la exprimare: “daca un brand DISPARE”. Daca dispare e gata,pa. Restul sunt povesti. Refondarea unui “brand istoric” nu exista decat in imaginatia unora. recititi raspunsul la intrebarea 1). si, poate, intelegeti. daca brandul/marca insa este doar “inactiva”, da,poate fi reactivat. iar raspunsul este, in acest caz, DA, din ultima liga.
  6. In ceea ce priveste liga in care s-a inscris in 2016 “U”, raspunsul il gasiti la AJF Cluj. In vara aia se chinuiau sa completeze locurile cu echipe. Pentru ca cele “de pe sate” nu voiau sa “promoveze”. Ar fi acceptat si pe FC Iara sau SC Dabaca, daca aveau resurse sa se inscrie. Totusi, nu ma pot abtine sa nu fac un comentariu: voi, olteni aprigi, comparati asta cu “invitarea in liga a doua”? Chiar asa????
  7. Nu ma intereseaza situatia lui Napoli si nu cred ideea “s-a facut si la atii” justifica mizeria FRF.
  8. la intrebarea asta ma lovesc din nou de perplexitate. Cand imi revin, din nou, raspund: cand nu stii, taci. Inca o data, nu mai pot eu de situatia lui Napoli, dar e evident ca nu stiti situatia brandului “U” Cluj. Societatea lui Walter a primit “spre folosinta” brandul “U” Cluj al carui proprietar (al brandului) a fost, de la inregistrare, Municipiul Cluj-Napoca. Asa ca nu aveai nimic de platit nici unui creditor pentru ceva ce nu au avut in proprietate. E drept, la momentul 2016, Walter a avut decenta sa renunte la contractul de folosinta al brandului, intorcandu-l la proprietar. Ceea ce, observ, ca Mititelu vostru nu a facut. Eh, diferenta intre “gunoier” si “brutar”.
  9. Nu ma intereseaza “gulagurile voastre”. Din ceea ce descrieti insa, ma gandesc ca Iosif Visarionovici Stalin a fost un biet “soim al patriei” pe langa Mititelu. Este problema voastra, spalati-va pe cap cu el!

Acum , ca am terminat raspunsurile la intrebarile voastre “incomode”, sa va spun cate ceva: Admit ca e treaba voastra ce si cum sustineti. Am spus-o, o repet, o echipa e acolo unde sunt fanii. Chiar ma lasa rece zbaterile voastre, dar, din punctul meu de vedere o sa trageti dupa voi tinicheaua asta a “invitarii in liga a doua” multa vreme. Pentru ca a fost si imorala si neregulamentara. Ca daca nu e asa, uite, maine o sa cumpar echipa CAO (exista in liga a patra Bihor) si cer si eu inscrierea ei in liga a doua 2019-2020. Cum cine e CAO? Fosta campioana a Romaniei (1949) si a Ungariei (1944) si a Cupei Romaniei (1956). Hm, ce spuneti, se incadreaza la “refondarea unui brand istoric”?

Cu prietenie, un sfat: lasati aroganta, invatati lectia umilintei, recunoasteti-va tinicheaua si, apoi, cu Dumnezeu inainte!

“U”istul de pe Mures

E vremea povestilor de Centenar. E vremea amintirilor frumoase. E vremea sa inteleaga, poate, cei mai tineri, de ce “U” este cu adevarat altceva.

“U”ist sunt de cand ma stiu. Tata, prieten cu profesorul Arnautu, cu profesorul Neta, ma scotea de la gradinita si ma ducea in Babes la antrenamentul “Universitatii”. Era plimbarea de dupa-amiaza. Acolo si atunci i-am vazut pe terenul III pe Remus Campeanu si pe Solomon. In apusul carierelor. Pe Pexa, pe Adam, pe Uifaleanu. Si cu “U” am ramas.

Vara mergeam la tara, undeva pe langa Ludus, la bunicii materni. Pentru mine asta se intampla cu o precizie absoluta. In ziua in care luam vacanta, la ora 2 ma urcam in autobuzul de Tg.Mures, ma dadeam jos la Ludus si luam o RATA care la 5,30 era in sat.

Ei bine, despre satul asta si cum am dus pe “U” acolo vreau sa va povestesc. Avea bunicul o sora (cea mai mica) ce era casatorita cu Axente. Bine, tot satul ii spunea “Arsentea”. Un om extrem de “altfel”. Un amestec de taran si “scolit”, un “aproape intelectual” al satului. Facuse razboiul si acolo facuse o scoala de felceri. Venit acasa a devenit felcerul satului. La el apelau toti sa le faca o injectie, sa le faca un tratament medical de baza, in lipsa medicului (care venea de 2-3 ori pe saptamana si statea cate 3-4 ore zilnic).

Ei bine, omul asta de o delicatete aparte era cred, singurul din sat cu abonament la Sportul. Fiind pe malul Muresului, era, cumva, apropiat de ASA Tg Mures. ASA aia din anii 71-72, cea ce jucase cu Dinamo Dresda, cea cu Hajnal, Fazekas, Ispir, Boloni. Pe mine ma cam enerva ca eu ii povesteam de “U” si el imi tot zicea de ASA. Si mi-am propus sa il “intorc” cumva spre “U”. Se inchisese dispensarul si si-a gasit ceva de lucru in Ludus. Facea naveta si se intorcea cu RATA aia de 5,30 de care va spuneam mai devreme.

Pe la 3 dupa-masa, trecea postasul care ducea inclusiv presa. Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa imi lase mie ziarul Sportul, ca i-l duc eu lui Arsentea. Dupa ceva negocieri si promisiunea bunicului ca il duc eu (doar eram neamuri cu Arsentea), mi-l dadea. Il citeam de la titlu pana la caseta tehnica de pe ultima pagina. Pe la 5 ma duceam spre casa lor (care era la vreo 4-5 case de a bunicilor mei), ca nu cumva cand ajunga sa nu isi aiba ziarul acasa. Ei bine, dupa ce ajungea, stiind ca eu deja citisem ziarul, ma punea sa ii fac rezumatul. Daca cumva aveam norocul sa gasesc ceva despre “U”, ii povesteam numai articolul ala, intorcandu-l pe toate fetele. Aveam si cu ce, aparuse Tim Campeanu si incepusera ziaristii sa “se prinda’ ca e un talent urias. Vorbeam si vorbeam si iar vorbeam pana ma oprea: “Ma, ce, numa’ de U Cluj scrie in Sportul?” De fapt, mi-a marturisit mai tarziu, era placut surprins de pasiunea mea si ma lasa sa ma “desfasor”.

Intr-una din toamnele acelor ani a venit la Cluj pentru ceva analize medicale. Ei si am prins eu momentul si i-am zis “no, mergem la meci sa il vezi pe Tim”. Bine, avea ce vedea, ca era si Tim si Vidican si Manu, si Dan Anca si Mos si Ciocan si Dobrota si aparusera, parca tinandu-se de mana, Pop Florin si Suciu.Nu mai tin minte cu cine jucam. Oricum nu prea conta, ca echipa aia a fost una din cele mai spectaculoase din istoria lui “U”. Dupa meci, cei mai “vechi” stiu, se facea culoarul ala la iesirea de la vestiar, langa gard, spre Hotelul Sportul, langa plopul ala imens. A tinut neaparat sa stea pana a iesit Tim, s-a dus la el, si-a scos palaria (ca am uitat sa va spun, purta mereu o palarie impecabila), i-a strans mana si tin minte vorbele lui: “Baiete, daca nu ajungi in echipa nationala, eu nu o sa mai pun mana veci pe vreo siringa!” Iar apoi, acasa, i-a spus mamei: “Nici cand ne-au liberat in mai 1944 si am ajuns acasa dupa trei ani de razboi nu m-am simtit asa de fericit”. Si ca totul sa fie rotund, cum locuiam pe Pavlov, de pe balcon se vedea curtea Facultatii de Chimie. Acolo era, banuiesc, “coloana auto” a UBB. Intamplator era parcat autobuzul “Universitatii”. Ala marca TV, cu dungi longitudinale alb-negre. Cred ca a stat in dupa masa aia numai pe balcon, privind, minute in sir, neintrerupt, autobuzul si culorile sale.

Vechiul Moina. Acolo, in fata hotelului, vedeti plopul ala imens.
Foto: romaniansoccer

Din clipa aia si pana a plecat din lumea asta, acum vreo 15 ani, omul asta, cand venea vorba de sport, nu stia altceva decat “Universitatea”. Mi-a aratat, tarziu, pe la sfarsitul anilor 90, un caiet studentesc. Scrisese acolo, fara absolut nici o omisiune, toate meciurile lui “U” si echipa de pe teren la fiecare meci. Absolut tot, echipe, scor, cine a comentat la radio, cine a arbitrat. Din pacate, dupa “plecarea” sa nu am mai gasit acel caiet, ca era un document de o valoare inestimabila.

Cam asta e povestea lui Arsentea”, “U”istul de pe malul Muresului. Stadionul pe care el il stia nu mai e. Nici plopul ala. Nici autobuzul. Dar a ramas “U”. Pentru el, pentru toti cei ca el, “U” a ajuns la Centenar. Primul din multele.

Ziua in care “U” a fost regina Europei

Au fost destule momente in istoria “Universitatii” pe care sa le povestesti nepotilor. Toate impreuna si fiecare in parte inseamna tot atatea momente de frumoase aduceri aminte.

23 ianuarie 1986. Clujul fremata in asteptarea marelui meci. Clujul respira baschet si respira “U”. Erau anii aia, inceputi in 77-78, cand un imens antrenor si un mare om – Nicolae Martin – si fetele sale au facut ca “U” si Clujul sa respire inalta performanta.

Sa revenim la meci. In Cupa Campionilor Europeni, “U” juca in una din cele 2 grupe ale sferturilor de finala. O “Euroliga” de azi mult mai concentrata insa. Adversarele se numeau Levski Spartak Sofia, Partizan Belgrad si Primigi Vicenza. Nume uriase in baschetul feminin european.

In acea seara de iarna, de la ora 18,00, “Universitatea” intalnea Primigi Vicenza. Si nu era un adversar oarecare. Era castigatoarea ultimelor 3 editii ale CCE (1983, 1984 si 1985), o echipa neinvinsa de ani de zile pe plan european. Un Real Madrid feminin.

Niciodata in istoria sa de 25 de ani (in 1986) Sala Sporturilor nu fusese supusa unui asemenea numar de spectatori. Am fost acolo. Am trait meciul ala intre 4,000 de suporteri. Alte mii stateau afara asteptand fie un bilet salvator fie o bresa a militienilor prin care sa se strecoare.

Despre joc se pot scrie romane. Despre ambitie. Despre daruire. Despre talent. Despre comuniunea echipei cu suporterii. Despre un imens si unic profesionist, Baciul Martin, care a reusit “imposibilul”. Pentru ca nu era la indemana aproape nimanui sa bata marea Primigi. In limbajul anului 2019, sa ai un finish cu un “run” de 9-1 (de la 67-71 la 76-72) in finalul unui asemenea meci, este unul din acele momente in care Bunul Dumnezeu a vrut sa puna “U” in fruntea Europei. Si doar pentru o seara.

Din anii aia ne-au ramas asa putine filmari, dar, din fericire, priviti acest final de meci:

Simtiti tensiunea. Simtiti trairile tribunei. Cautati scarile din tribuna. Nu le veti gasi. Erau intesate de suporteri. Priviti-o pe Magda. Marea Magda Pall-Jerebie parea coplesita de miza. Jucatoarea ce facuse deja parte din echipa Europei, jucatoarea cu un bronz si un argint la Universiada (cand competitia asta insemna ceva) traia la unisorn cu cei din sala momentul acela unic. Dibacia lui Martin si o atmosfera de vis a facut posibil acest succes.

In secventele de final vedeti bucuria unei echipe pana la urma de copile. Erau in teren (titulare in secventele de final) Tunde (18 ani), Ildi (17 ani), Paula (20 de ani), Gabi Kiss (20 de ani) si “veterana” Magda Jerebie (23 de ani). Si jucau cu multipla castigatoare a CCE la baschet feminin.

De fapt, pentru ca e nedrept sa nu mentionam intreaga echipa, sa o facem acum: 4-Gabriela Marginean; 5-Paula Misaila; 6-Enyedi Tunde; 7-Virginia Popa; 9-Aurora Dragos; 10-Mariana Badinici; 12- Melania Lefter; 13-Magdalena Jerebie; 14-Manasses Ildiko; 15-Kiss Gabriela. Din tribuna, le vedeti “navalind” pe teren, la final, pe Suzana Sandor, Carmen Costanasiu si Elisabeta Czegledi. Asta doar pentru ca regula bancii atunci era de 10 jucatoare. Si, desigur, cel caruia o sala efervescenta ii scanda numele: minunatul OM si ANTRENOR Nicolae Martin. Alaturi de el Horia Pop.

Au fost anii minune ai baschetului feminin la “U”. Au fost anii cu 12 titluri de Campioana Nationala (intre 1981 si 1993), din care 10 consecutivi. “U” este si azi, in 2019, echipa cu cele mai multe titluri nationale din istoria baschetului feminin romanesc (14). O istorie care arde. O istorie care, la Centenar, innobileaza. Si obliga.